Dincolo De Bariere

Misterul celor doi bărbaţi

-Vino, Victoria! Mi-a spus Catalina ajutându-mă să mă ridic de pe pământul rece. Nu voiam să mă despart de mormântul tatei. Sufletul mi s-a sfâşiat când sicriul lui a fost coborât în groapa acea nenorocită şi acoperit de ţărână.

Ieri Gonzalo m-a găsit îmbrăţişând trupul tatei. M-a ajutat să mă ridic şi m-a dus la mătuşa Catalina, care m-a îmbrăţişat începând să plângă la aflarea veşti. Nu îi venea să creadă că e adevărat. Cipri era la fel de trist. Am cerut să facem înmormântarea cât mai repede cu putinţă ca el să se poată odihni în pace.

-Adio! Şoptesc şi mă îndepărtez de Catalina.

Picioarele îmi erau slăbite şi tremurânde. Nu am putut băga nimic în gură din cauza durerii pe care o simţeam în piept. Moartea tatei a venit ca un cutit înfipt în pieptul meu. Nu am putut dormi, căci de fiecare dată îmi apărea în faţă chipul său schimonosit de durere şi mă durea. Mă durea să îl văd aşa. Voiam să mi-l amintesc cu zâmbetul pe buze, nu aşa, îndurerat.

-Dacă vrei, poţi să stai la noi. M-a invitat Cata ţinându-mă de dupã umeri.

-Nu e nevoie. Mă voi descurca.

Nu vreau să îi deranjez. Poate singură, în casă, îmi va reveni amintirea acelei nopţi nefaste, dar mai am şi amintirile frumoase cu tata, pe care nu le pot abandona.

-Zilele astea să nu vii la tavernă. Odihneşte-te! Noi ne vom descurca. A continuat ea, iar eu am aprobat-o.

Nici ieri, nici azi nu am mers la castel, nici nu ştiu dacă voi mai merge. Nici nu ştiu dacă mâine mă voi mai ridica din pat.

Soarele stă să părăsească. Mai sunt trei sferturi de ceas ceasuri până la amurg, până atunci vom fi demult acasă.

Am mers printre morminte până la porţile ruginite de fier ale cimitirului.

Cipri ne aştepta.

-Să mergem acasă. Cred că va ploua. Ne-a spus el privind cerul noros. Şi ni s-a alăturat în drumul spre casă. Casa ce are să fie goală fãrã tata.

O lacrimă mi se prelinge pe obraz la gândul că am rămas singură.

-Eu am ceva de făcut. M-am oprit brusc, iar ei s-a întors spre mine îngrijoraţi. Trebuie să merg. M-am oprit neştiind ce să spun.

Îi iubesc pe Catalina şi Cipriano, dar uneori mă copleşesc cu grija lor şi acum, mai mult ca oricând, am nevoie de linişte, să plâng, să fiu doar ei cu mine. Nu vreau să îi rănesc şi să creadă că nu ţin pa ei cerându-le să mă lase singură, astfel că le spun că am altceva de făcut.

-La castel! Am spus soluţia salvatoare, care mi-a venit pe moment. Azi nu am mers. Ieri nici atât. Probabil sunt îngrijoraţi în privinţa mea.

Minciună. O mare minciună. Sunt o mare mincinoasă.

Până acum nici nu m-a gândit la asta, nici măcar preţ de o clipă, dar acum, văzând castelul cum se înalţă semeţ în faţa noastră, am luat asta ca pe un semn că ar trebui să-l folosesc ca pe o scuză.

-Eşti sigură? Se face frig şi... A spus Cata îngrijorată.

Nu e deloc frig. Soarele pârjolește tot ce prinde în cale. Nu a mai ploat de câteva zile şi aerul e cald şi plin de praf.

Cata se îngrijorează prea mult. Crede că am să fac o prostie, dar, e departe de mine acest gând. Oricât aş suferi, nu aş face asta. Tata nu ar vrea asta.

-Voi fi bine. O asigur. Mă priveşte nesigură, dar Cipri îi spune din priviri să nu îşi facă griji.

-Bine, dar când ajungi, să vii la noi să fiu sigură că ai ajuns bine. Îmi cere, iar eu o asigur că aşa voi face.