I'm dead (#ID 1)

2. Livingstorn, oraşul ciudat

După acea zi specială din Cimitirul Gronwall, am ajuns, 8 zile mai târziu, într-un oraş mai mic. Ţinta mea era New York-ul, bineînţeles, însă am decis că după atâta timp de mers în continuu aveam nevoie de o pauză.

Aşa că, iată, am ajuns în faţa unei plăcuţe pe care era trecut cu litere gotice "Livingstorn". Nu m-aş fi aşteptat ca o fantomă să obosească vreodată, dar se pare că era posibil. Nu mai aveam nevoie de mâncare, de băuturi, sau bani, însă niciuna dintre aceste facilităţi nu compensa singurătatea pe care o simţeam. Nu mă putea vedea nimeni, mai puţin fantomele care erau în număr foarte mic oricum. Aiurea. De ce să ai o viaţă de lux în care să nu poată vorbi nimeni cu tine? Era mai mult decât dureros, iar tot acest fapt te măcina pe interior şi te distrugea încetul cu încetul. Aproape că îmi era dor de Georgina... sau nu.

Eram in faţa unei intersecţii. Aici, era ceva mai multă lume care trecea, însă oraşul tot părea unul mic. Am decis să o iau, încetul cu încetul, pe străzile oraşului, poate găseam un loc în care să pot înnopta - adică să stau degeaba în timp ce puterile mi se refăceau - ca apoi să plec din nou spre New York.

Şi aşa am ajuns să mă plimb pe străzile oraşului, în timp ce priveam adolescenţii şi adulţii ce se jucau prin parc şi râdeau cu veselie. Oare aveau idee cât de norocoşi erau? Presupun că nu, căci nici eu nu am ştiut să preţuiesc viaţa, iar acum regretam din toată inima. Ce n-aş fi dat pentru încă o zi petrecută alături de familia mea dragă...

M-am oprit în faţa unei tarabe cu brăţări. Erau împărţite în mai multe secţiuni: pentru noroc, sănătate, dragoste şi speranţă. Nu puteam decât să strâmb la fiecare în parte, căci numai noroc şi sănătate nu îmi trebuiau mie. Iar dragoste? Bună gluma. Şi totuşi, o brăţară din secţiunea celor dătătoare de speranţă mi-a furat privirile. Era din aur şi foarte fină, cu un zgârie-nor fin conturat pe el. Acela era visul meu, speranţa mea... era superbă. Am întins mâna să o iau.

-Hei, ce faci?

Mi-am fixat brăţara la încheietură. Venea minunat în contrast cu pielea palidă.

-Bine, uite, la vânzare azi, ţie cum îţi mai merge?

Am ridicat privirea. Presupuneam că brăţara se făcuse invizibilă odată ce m-a atins, căci aşa mergea cu lucrurile în general. Cu alte cuvinte, nu trebuia să îmi fac griji.

-Iar cu brăţările, moşule?

-Ştii că asta e pasiunea mea, nu?

M-am uitat la bătrânul vânzător. Discuta cu o femeie tânără, blondă. El avea barba lungă şi albă şi stătea jos pe un scăunel mic sprijinit de un perete. Dacă nu avea taraba, ziceai că era cerşetor.

-În fine, a spus femeia. De parcă ar avea vreo importanţă chestiile astea...

-Au, a întrerupt-o el. Ajută foarte mult. Chiar eu le-am fermecat, draga mea Jocelyn. Nu vrei una pentru dragoste?

Femeia începu să râdă.

-Sigur, sigur, sau lasă. La ce talent ai tu cu farmecele astea, mai degrabă m-aş sinucide. Hai că am plecat.

Bătrânul ridică din umeri indiferent.

-Cu bine, dragă.

*

Afară începea să se însereze, iar eu oboseam din ce în ce mai tare. M-am gândit să mă opresc la un hotel, însă nu se vedea niciunul, ci numai case peste case. Probabil aveam să sfârşesc în patul cuiva din oraşul ăsta...

Gândurile mi-au fost alungate, însă, când pustietatea drumului a fost pătrunsă de o masă mare de oameni. Nu, de fapt, erau elevi. În dreapta mea se afla o clădire mare ce arăta exact ca un liceu.