I'm dead (#ID 1)

3. Capturată

-Cine eşti şi ce cauţi aici?

Ochii lui îmi aruncau fulgere ameninţătoare, iar mâna lui o strângea cu putere pe a mea... chiar mă atingea. Îi simţeam atingerea caldă pe pielea mea rece şi palidă. Prezenţa lui îmi părea ireală.

-Eşti surdă? mai tună odată.

A doua oară, nu am mai ezitat. Am scuturat capul de parcă abia acum am aterizat de pe altă planetă şi am îndrăznit - pentru o secundă - să-l privesc în ochi.

-Eu... îmi pare rău... nu ştiu cine eşti.

Ba cred că ştiam foarte bine cine era. Era el - cel care mă privise cu insistenţă după ce am făcut un stâlp de apă să explodeze pe două tipe de liceu. Atunci crezusem că privise undeva după mine, însă nu era aşa...

Ochii săi îi fixau pe ai mei.

-Nu contează, a spus el în final. Cine eşti? Am văzut ce ai făcut ieri cu Giuliana şi Marlene. Te-am urmărit şi te-ai strecurat în casa unor oameni! Cine eşti? Dacă nu îmi răspunzi, îţi promit că te duc la poliţie şi o să fie de zece mii de ori mai rău.

Am continuat să îl privesc cu gura căscată, când am observat un grup de elevi ce ne privea - adică pe tip, că eu eram fantomă - şi râdeau cu poftă.

Tipul se încruntă.

-Care-i problema voastră? se răsti el la acel grup, însă ei continuau să râdă.

Am dat să îi explic, însă ceva strălucit în mintea mea mi-a şoptit să fac ceva mai inteligent.

Am fugit.

***

-Asta e, eu m-am cărat de aici.

Continuam să bâigui în sincea mea lucruri fără sens. 24 de ore! 24 de ore am petrecut în Livingstorn, singură, şi mă simţeam mai speriată ca niciodată. Nici măcar atunci când am murit nu am fost atât de terifiată.

Drum bun! Vă mai aşteptăm în LIVINGSTORN!

Naiba mai calcă pe aici, răsări un gând sarcastic. Am răsuflat uşurată când am văzut plăcuţa şi am mai privit odată în urmă. Nu mă urmărea nimeni, vântul de primăvară fiind singurul meu însoţitor. Am înaintat...

...Până m-am lovit cu capul de ceva.

-Ce nai...?

Când am ridicat privirea, nimic nu îmi bloca calea. Totul arăta normal, niciun zid, însă eu simţeam cum ceva mă lovise direct în cap.

Încăpăţânată, am mai încercat odată, de data asta cu capul ridicat.

Acelaşi rezultat.

Era ca şi cum aş fi dat în continuu cu capul într-un perete de sticlă, ca orbul, fără să mă învăţ minte de fiecare dată. Speriată, m-am dat cu câţiva paşi mai în stânga, iar apoi am înaintat din nou...

Şi acelaşi rezultat apăru.

Mă simţeam, sincer, ca într-un film de comedie gen Stan şi Bran, însă tot ceea ce puteam distinge din emoţiille care mă cuprindeau era numai teroarea. Eram blocată într-un oraş... nu puteam ieşi... gândurile mi se învălmăşeau în minte ca o tornadă. O fi făcut cineva vreo vrajă asupra mea? Trebuie ca tipul ăla dubios să îmi fi făcut ceva.

Simplul fapt că mă vedea dovedea că era ceva dubios în ceea ce îl privea, iar faptul că fix acum, după ce am discutat cu el, nu mai puteam părăsi oraşul aducea o mare coincidenţă în discuţie.