I'm dead (#ID 1)

13. Urmărit în Livingstorn

Când soarele a apus în sfârşit în acea zi, Elise a încercat să mă convingă să rămân peste noapte şi să nu plec chiar atunci, pentru a mă odihni.

Ce-i drept, aveam nevoie de asta, după toată agitaţia prin care trecusem. Singurul lucru pe care mi-l doream mai mult ca siguranţa mea şi a Ariannei era puţin somn, pe care l-am primit cu toată bucuria, dormind în patul Ariannei, la etaj, cu ea în braţe.

Când a răsărit din nou soarele, însă, am refuzat vehement să mă gândesc că trebuia să mă ridic din pat... evident, am făcut-o. M-am mişcat încet, nedându-mi seama că Arianna, deşi stătea nemişcată în braţele mele, nu mai dormea. Mi-am dat seama de asta abia după ce am apăsat pe clanţă.

-Ai să-mi spui la revedere, nu-i aşa? mă întrebă.

-Ah, te-ai trezit. 

-Mhm, a mormăit. Sunt trează. Cred că vraja asta aruncată de bătrânel mă face să obosesc mult mai repede... dar n-am dormit prea mult oricum. Am vrut să te prind înainte să pleci.

Colţurile buzelor mi s-au ridicat îndată.

-Nu plec fără să-mi iau la revedere, am spus categoric. 

-În regulă, pentru că asta îmi mai lipsea...

-Hei.

Am făcut doi paşi spre pat şi am îngenunchiat ca să ajung la nivelul unde ea stătea culcată. I-am sărutat fruntea tandru şi i-am dat încet părul deoparte. Ochii ei, mai plini de viaţă ca niciodată, mă priveau  cu o sclipire de nedescris: două neguri în care mă oglindeam mă studiau cu atenţie, însă a trebuit să rup acel contact vizual.

-Trebuie să plec. Vreau să mă întorc până diseară şi mă paşte un drum lung.

-Ai dreptate, rosti. Dar ai grijă, ok? Te rog...

-Sigur, nu-ţi face griji. Am să mă întorc atât de repede, încât nici n-o să-mi fi simţit lipsa.

-Prea bine... 

Şi am ieşit. Mi-am făcut rapid toaleta, mi-am înşfăcat rucsacul - singurul bun al meu pe care îl aveam - şi m-am îndreptat spre uşa de la intrare. Când să trec prin bucătărie, însă, a trebuit să mă opresc pentru a-i vorbi lui John.

-Eu am plecat, i-am spus.

-Ai grijă la drum, spuse el practic. Unde e Maya?

-E sus, în pat.

John încuviinţă. 

-Te aşteptăm cât de curând înapoi şi sper să te lămureşti cu părinţii tăi.

Am încuviinţat. Era probabil cel mai drăguţ lucru pe care mi-l spusese John de când îl cunoscusem, însă nu mai trebuia să mă mire nimic. N-am făcut decât să ies din cameră, salutând-o din mers pe Georgina, şi am plecat spre Livingstorn.

*

Câteva ore mai târziu treceam pe lângă plăcuţa de bun-venit a oraşului Livingstorn. Vremea era chiar bună, era o zi destul de însorită pentru aprilie. Oamenii treceau veseli prin centrul oraşului, pe când eu aşteptam la un semafor. Era semaforul care rămânea pentru cel mai mult timp pe culoarea roşie, special parcă ca să te facă să admiri copiii care se jucau în parcul din apropiere. Bineînţeles, nu m-am abţinut din a arunca la rândul meu o privire, căutând din priviri un coleg cunoscut. Aparent, în ziua aceea nu era nimeni cunoscut mie, probabil pentru că erau la şcoală. Nu m-aş fi mirat. Şi eu eram în ultimul meu an la liceu, însă nu prea vedeam un lucru important din a ajunge la un colegiu bun. Şi totuşi, merita...