De dragul tău... (III) (finalizată)

4. Adevărul ei

Muzica nu se oprise imediat. Praful se ridicase aproape de mijlocurile nuntaşilor şi doar țipătul îngrozit al unei femei făcu lumea să-şi astâmpere jocul.

Pământul era rece şi primitor, colbul nu mă lăsa să respir, iar leșinul care mă cuprinsese mă țintuise cu ochii spre cer. Fire de praf aurii îmi picurau peste față şi nu puteam distinge nici umbre, nici lumină.

Două brațe puternice mă ridicară de la pământ şi atingerea unui piept dur şi cald am simțit-o ca pe-o alinare. Ochi de oameni pe care nu-i cunoșteam mă urmăreau curioşi, se deformau în mișcări de mercur şi se pierdeau într-un colț de privire. Aveam senzația că priveam coada unui păun, cu penele lui răsfirate, să cuprindă tot interesul străinilor pentru mine.

-Apă rece, dați-mi apă! l-am desluşit pe Silviu cu greu, pentru că urechile îmi vuiau şi-o senzație de greață urca încrezătoare spre gât.

-Vărs..., am apucat să zic şi-am scos din mine şi ultima urmă de colac pe care apucasem să-l gust, ca să mă țină puterile până la masa de cununie.

-Varsă, varsă! Dați-mi apă! striga Silviu, nemulțumit că nimeni nu se arătase cu licoarea salvatoare.

-Fetițo, Alinu' meu drag, puiule! Nu-i nimic, gata, s-a dus! i-am auzit vocea tatei. Nu ştii s-o iei mai uşor, băiete? Ce te-ai repezit așa? O să ai timp de-acum încolo şi pentru asta, nu speria fata!

-Cred că..., şi vocea lui Silviu trăda enervarea. Tovarăşe, ... tată, ... cred c-am luat-o speriată gata! Şi-acum lasă-mă s-o duc în casă! Poate că așa i-a fost sortit: să fie prea ... obosită pentru nunta ei! mai râse el şi mirosul de vopsea mi-a amintit de senzația de rău de-acum câteva clipe.

M-a desprins de la pieptul lui şi răcoarea din odaie m-a învăluit ca o boală. Aşternutul aspru îmi arcuia spatele, să nu se-atingă așa de mult de țesătura incomodă.

-Stai aici până ai să fii în stare să te ții pe picioare! mi-a zis cu un ton hotărât.

A dat să se ridice de pe marginea patului, dar l-am oprit.

-Mai rămâi!

Dacă privirea lui de oțel ar fi putut tăia în carne vie, atunci eu aş fi fost tranșată fără milă în mii de fâșii subțiri. Nu mă iubea...

Nu mă iubea? Unde erau cuvintele acelea pline de dogoare, cine le scrisese? Nu el? Cum să mărturisească despre fiorul unei "simțiri speciale" care l-a îndemnat aproape o lună să-mi pună în bilețele, scrise frumos şi ordonat, atâtea cuvinte de dragoste şi-acum să ...

-Te las să-ți revii! În starea ta ar trebui să te ferești de efort. Sau vrei să-l pierzi... , pufni el, evitându-mi privirea.

-Dacă-l pierd... ai să mă părăseşti?

Aşteptam să mă ia în brațe, așa cum de-atâtea luni îmi imaginam c-o să se-ntâmple. Tânjeam să-mi spună numele, să-mi mângâie părul şi să mă sărute... Îmi promisese că mă va iubi şi că nu voi regreta nici o secundă alegerea de-a fi cu el...

-Nu de asta te-am luat? Ce, vrei să stric înțelegerea cu ... şefu'?

I-am văzut privirea batjocoritoare şi, chiar dacă înțelegeam de ce se purta așa, tot nu puteam opri durerea din piept. Nu fusesem a lui. Asta îl enervase de cum m-a zărit în cadrul uşii depozitului cu monstrul acela peste mine. Speram să vină grăbit şi să se lupte cu el, să-l dea deoparte şi să mă scape de invazia mâinii aspre şi murdare, care-mi ridicase poalele sarafanului şi urca pe coapse cu insistență. Cealaltă îmi presa gura şi mirosul de vaselină îmi întorcea stomacul pe dos.