De dragul tău... (III) (finalizată)

26. Ultima zi

        Am ezitat să bag mâna în buzunar. Comisarul se apropie de mine și mă întrebă:

       -Doar nu vrei să-ți bag eu mâna și să-ți golesc buzunarele?! 

      -Nu..., am îngăimat eu, dar mâinile-mi erau amorțite.

      Nu puteam să mă mișc. Un nod îmi blocase gâtul și nu îl puteam înghiți. Mâinile-mi atârnau pe lângă corp, moi și inerte, iar comisarul deveni deodată roșu de furie, că nu-i urmam ordinul.

     -Doamnă Albu, nu mai faceți pe nebuna! îmi spuse, scoțând cuvintele printre dinți. N-ar fi bine să vă opuneți...

     Nu mai aveam ce aștepta. Oricum nu părea să se lase păgubaș până nu vedea conținutul buzunarelor mele, așa că mi-am zis în gând un ,,Doamne-ajută!" și-am scos tot. Privirea lui coborî spre palmele mele deschise, analizând ce era acolo.

      Nu puteam să mă uit. O mână ieși peste vraful de ziare și reviste așezate la vedere, iar un copil negricios, slăbănog și murdar luă ghemotocul alb, dat de omul de la chioșc, și-o tuli cântând pe scări. Comisarul fu distras de cântecul micuțului doar pentru o fracțiune de secundă, apoi atenția lui reveni la mâinile mele. Nu-mi mai era teamă acum. Știam că biletul nu era printre lucrurile din palme.

      -Atâția bani ai la tine? Opt lei? mormăi el. Cam puțin... O femeie are nevoie de una, de alta... Ești tânără și ai familia ta acum. N-ar fi rău să te gândești la veniturile dumitale.

     Veniturile mele îl preocupau acum? Mă uimea acest comisar de fiecare dată. Știam de la nea Gigi că era în tabăra hoților de benzină. Nu cumva voia să mă implice în acțiunea lor și să-mi facă și mie parte?

      -Aș putea să-ți ofer ceva, mai spuse el continuându-și drumul spre casa mea și făcându-mi semn să-l urmez. Dacă știi să-ți ții gura și faci cum spunem noi, lucrurile ar putea înflori pentru tine. Gândește-te! Ai un apartament sărăcăcios, că până acum inginerul a fost burlac, ai nevoie de mobilă nouă, covoare, mai schimbi una, alta prin casă... Altfel se întoarce inginerul Albu la dumneata.

      -Nu cred că mai am timp de al doilea loc de muncă, domnule... Vin seara târziu de la pădure, abia-mi simt picioarele... N-aș mai putea să muncesc suplimentar...

      -Nu-ți propun încă un loc de muncă, doamnă Albu. Vreau doar să știu dacă vrei ceva bănuți în plus...

      -Ce om ar refuza bani în plus? i-am dat de înțeles eu c-aș fi deschisă la asta. Dar mi se pare corect să știu că i-am câștigat pe drept...

      -Mă mai gândesc la asta..., să vorbesc și cu ceilalți... Vei afla curând dacă ai putea să-ți rotunjești veniturile! Bine, știi că asta te obligă să respecți o lege diferită de cele cunoscute de dumneata până acum, poate mult mai importantă pentru viața dumitale...

      -Ce lege?

      -O lege a tăcerii...

      M-a lăsat în fața blocului, a înclinat ușor capul să mă salute și-a plecat înapoi, pășind agale pe trotuar, ca și când ar fi avut tot timpul din lume. N-am urcat imediat în bloc. Eram prea tulburată și nu voiam să dau nas în nas cu mama. Sigur și-ar fi dat seama că mi se întâmplase ceva. M-am rezemat de peretele încins al blocului și-am așteptat să-mi revin. Îmi tot spuneam ,,poți s-o faci!" să mă încurajez singură. Speram ca biletul să ajungă la inginer cât mai repede, să anunțe pe cine trebuie și mâine să fie ultima zi de chin. 

       Dimineața era răcoroasă. Plouase pe la miezul nopții, apoi bătuse vântul și-acum aerul avea miros de praf umezit si iarbă. Pământul era destul de moale, dar inginerul insistase să ne terminăm plantarea puieților.