De dragul tău... (III) (finalizată)

10. Puntea

       M-a privit şocat, de parcă nu se aşteptase la reacția mea. Păi, nu era hanoracul lui? I l-am trântit în poală și îmi părea rău că nu avea şi niște greutăți în el, l-ar fi durut măcar puțin și i-ar fi dispărut de pe chipul lui frumos acel zâmbet misterios.  Scufiță! Vai de lupul din el! Ajunsesem de râsul muncitorilor și el le ținuse hangul. Îmi spusese la fel...

      - Ce te-ai aprins aşa? zise împăturindu-şi hanoracul. Şi..., ducând la nas țesătura, continuă. Ai dormit în el astă-noapte?

       Acum eu eram cea surprinsă. De unde ştia? Vai, ce ruşine! Mi-am întors privirea la un drum secundar, care aducea spre stradă două căruțe cu cai. Inginerul oprise la răscruce și le blocase calea, dar părea că nu-i păsa. Continua să mă măsoare cu ochii aceia întunecați și pielea îmi fierbea de ...nervi?... sau de dorință? 

       - Hei, omule, dă-te din drum! se auziră strigăte de-afară. Vorbește mătăluță cu duduia mai încolo... Calul n-așteaptă! Acuşi se face prânzul...

      - Trebuie să pornești! îi spun. Stai în calea lor... Pornește, nu mai sta! 

      - Și ce primesc în schimb? se jucă el cu nervii mei.

      - Nu cred c-am auzit bine... Voiai ceva de la mine? am încercat să mă eschivez.  Pornește și vorbim pe drum...

      - Hai, hai! strigau căruțașii în creierul dimineții. 

      Inginerul porni cu greu, deblocând drumul, cu ochii la mine, de parcă aș fi putut fugi din raza lui vizuală. Se juca? Eram un șoarece și el pisica? Nu mă simțeam deloc bine în postura asta... În stomac se îmbulzeau câțiva fluturi, amețiți și ei de privirea verde a lui. Ce mai voia? Ce-aş fi putut să-i dau tocmai eu, o nepricepută între lemnele din pădure, făcută gata de ruşine în fața tuturor muncitorilor?

       - Ți-am zis că vreau ceva..  Nu-i greu deloc pentru tine, zise cu ochii înainte. De fiecare dată când rămânem singuri, ca acum...

       Da, da, nu mai aveam nevoie de soare şi hanorac de lână, ca să mă încălzească. Devenisem incandescentă,  cu buzele umflate de dogoarea dinăuntru. Le țineam strânse, dar ele se tot desprindeau una de alta, ca aerul să poată trece prin ele spre pieptul care uitase să respire.  Toată noaptea mă chinuisem să adorm, dar mirosul lui mă ținuse trează. Mă tot imaginam la el în brațe, cum mă alinta și-mi spunea dulcegării și-atunci zâmbeam singură pe întuneric, strângând la piept o țesătură parfumată ... cu el. 

       - ...Aș vrea să-mi zici pe nume,... Codrin sau Codruț, dacă ții morțiș să mă alinți. 

       A, da? Doar asta voia? Am răsuflat uşurată. Îmi făcusem griji degeaba... și culmea! îmi părea chiar rău că nu-mi ceruse ...nu știu... ceva despre care să fiu contrariată. 

       - Bine, răspund scurt. Nu e mare lucru....

      - Eu ție pot să-ți spun...

       - Elena, știi deja. 

       - Nu, nu așa..., făcu el zâmbind, ca inima mea să nu mai știe dacă să bată, să nu bată...  Vreau să-ți zic altfel, așa cum îți zic ai tăi... 

       - Lena? Nu ! Pentru tine sunt doar Elena... nu suntem chiar apropiați ca să....

       - Nici dacă tocmai ne-am sărutat nu suntem apropiați? Mă pui pe gânduri, Lena! Ce trebuie să-ți fac, să mă consideri așa? 

       Bine, gata, eram toată un clocot! De ce mă chinuia cu aluzii nerușinate? Nu spunea nimic și totuși mintea mea zugrăvea cu lux de amănunte intenții negrăite și păcătoase. Mă împingea spre marginea prăpastiei simțurilor primare cu îndemnuri mieroase, iar eu mă lăsam ghidată de vocea lui ademenitoare. Eram pierdută dacă nu impuneam distanța între noi.