De dragul tău... (III) (finalizată)

32. Dormi, iubito!

-Vlad?! am zis și m-am întors imediat spre muntele de om care se înălțase în spatele meu.

-Mamă, ce încrucișător! am auzit-o pe Ionica, trecând strada să-și pună cartonul peste celelalte. Dacă nu te descurci, fetițo, cheamă-mă! mai strigă ea, făcându-mi obrajii să ia foc și pe inginer să pufnească în râs.

Nu-l văzusem niciodataă zâmbind, dar acum râdea cu toată gura, dezvelindu-și dantura albă. Trebuia să recunosc, îi stătea bine așa degajat, fără acea uniformă impecabilă și scorțoasă.

-Tati, uite o statuie! zise un țânc urcat pe o gradenă de piatră, aflată lângă noi. Ochii lui albaștri, cârlionții bălai și sprâncenele arcuite îmi erau toate cunoscute... Ce scrie?

Inginerul se întoarse spre el și-i citi inscripția, lăsându-mă stană de piatră acolo, de parcă romașcanii ar mai fi avut nevoie de încă o arătare țeapănă lângă monument. Nu știam că avea un copil. De fapt nu vorbisem cu el aproape nimic despre familie, indiferent a cui.

-Nu-i băga în seamă! Așa fac mereu..., îmi spuse o femeie frumoasă și mai înaltă decât mine.

Ajunsesem pitică după repetiție?

-Ah, nu m-am prezentat..., continuă ea. Eu sunt Liliana, soția lui Vlad. Mă bucur să te cunosc în sfârșit. Știu prin ce-ați trecut, mi-a zis Codrin, dar uite că adevărul iese la iveală până la urmă și toate se liniștesc. Ei, cum te simți când mai este o zi și vei îmbrăca rochia de mireasă?

-Sunt un pic... amorțită, i-am răspuns, luată repede de evenimente.

-Nu se poate! Va fi cea mai frumoasă zi din viața ta, cu siguranță! Codrin a pregătit pentru voi o mulțime de surprize...

Ea părea să știe atâtea despre mine și eu nici nu o cunoșteam.  Codrin se sfătuise cu ea fără să știu eu? Nu prea mi-era clar ce relație era între ea și Codrin, cum de inginerul părea așa de calm și relaxat în ceea ce-o privea. Of, Codrin trebuia neapărat să mă lămurească... Mă cuprinsese deja nerăbdarea de a-l revedea pe bărbatul meu...

-Mergem? întrebă inginerul apropiindu-se de noi.

-Eu trebuie să-l aștept pe tata Sava..., le-am zis neclintindu-mă din loc.

-Noi suntem cu mașina, zise Liliana. N-ați vrea să mergem împreună?

Ei, aș fi sărit prima în mașină. Era aproape două și jumătate, cursa de două trecuse și mai era una pe la șase și ceva. Autogara era ticsită de oameni care veneau, plecau, fiecare purtând bagaje. Se apropia sărbătoarea de douăzeci și trei august și mulți își luaseră concediu anume să-și poată revedea rudele cu acest prilej. 

-Trebuie să știe și tata...

-Merg eu să-l caut! zise inginerul și plecă de lângă noi. 

Femeia rămăsese zâmbind lângă mine, dar urmărindu-și cu atenție copilul, care sărea ca o capră neagră de pe un postament pe altul. Au trecut așa câteva clipe stânjenitoare. Nu știam ce să-i spun și bănuiam că vorbise cu Codrin despre mine... Eu nu prezentam o noutate pentru ea. Însă ea pentru mine devenise în câteva minute foarte interesantă.

-Nu știam că îl cunoști pe Codrin, am spart eu tăcerea ca să aflu mai multe despre ea.

-Ne cunoaștem din studenție...

-Tot Silvicultura ai terminat?

-Nu, băieții au fost colegi de facultate. Eu am terminat Geografie- Engleză. 

-Cred că aveți multe amintiri împreună...

-Foarte multe. Chiar în astea două săptămâni am avut ocazia să ne aducem aminte de atâtea prostii câte am făcut pe-atunci... Codrin era o figură, față de Vlad care ne repunea pe linia de plutire. Cred că ți-a zis cum ne-am cunoscut...