De dragul tău... (III) (finalizată)

16. Inelul

-Știam c-am să vă găsesc aici! spuse un bărbat intrând în cabană. Hei, am venit chiar în momentul când... Ce dracu' , omule, n-ai cerut-o pân' acuma? Hai, cere-o! porunci el și își fixă ochii pe inginer cu un zâmbet abia reținut în colțul gurii.

Îl priveam de-a dreptul surprinsă pe insul bălai, cu fața trasă și ochi albaștri. Intrase fără să bată la ușă, de parcă i-ar fi fost și lui locul ăsta binecunoscut. Codrin rămăsese cu inelul în aer și fața i se aprinsese deodată. Fără să vreau observasem că distanța dintre cercul auriu și degetul meu tot creștea și depărtarea aceasta mă înfiora de teamă. Of, omul ăsta stricase momentul de tot...

-Ce faci aici? întrebă inginerul, și el mirat de intrarea omului.

-Ai mei sunt la tine, mama Anda vrea să pună masa... Sunt lihnit eu, dar Alina ne-ar mânca pe toți dacă nu ne strângem odată! Hai, nu mai stați!

-Mă lași un pic? zise Codrin, arătând spre ușă.

-Termină repede, că mi-e foame! făcu cu ochiul bărbatul și ieși.

Inginerul oftă. Ce să mai spună? Cum să mă mai întrebe ceva, când omul ăla aștepta în fața cabanei fluierând?

-Ne întoarcem? l-am întrebat, încercând astfel să rup momentul stânjenitor în care mă aflam.

-Da..., zise el cu greu, apoi se depărtă de mine băgând inelul în buzunarul pantalonilor.

M-a suit pe cal și-am pornit spre casă la fel cum am venit. Bărbatul cu șuvițe aurii mergea în față, iar noi în urma lui.

-Cine este? Îl cunoști? l-am întrebat încet.

-Este finul lui tata și cel mai bun prieten al meu, zise inginerul aproape de urechea mea și-mi atinse ușor cu buzele obrazul.

Poziția asta pe cal mă făcea să uit de mine. Brațul lui mi se potrivea peste mijloc de parcă acolo ar fi stat mereu. Îi simțeam bătăile inimii, care îi lovea cu putere pieptul, aproape la fel cum făcea și a mea. Era o îmbrățișare continuă, un pretext de a mă ține în brațe, un fapt pentru care nu aveam absolut nimic de obiectat. Nu mai treceam prin sat, prietenul lui alesese alt traseu, mai ferit de ochii cercetători ai sătenilor și, probabil, mai scurt. Ulița trecea prin spatele unor gospodării, la adăpostul stogurilor învelite cu foi de sac, să nu le spulbere vântul bogăția de paie.

-Deseară domnița ta va dormi la noi! anunță deodată cel din față. Tata a prelungit casa cea mare cu două camere, avem unde sta...

"Domnița ta" spusese el. Eram considerată a inginerului și sentimentul că îi aparțineam mă topea de plăcere. M-am cuibărit mai bine în brațele lui, chiar dacă l-am auzit oftându-mi în ceafă. Băniam că era dezamăgit, că ar fi vrut ca seara s-o petrecem împreună, dar știam că așa era mult mai bine și pentru el și pentru mine.

-Îți place aici? mă întrebă încet.

-Cred că da, n-am văzut chiar tot...

-Mâine te duc să vezi împrejurimile! Te deranjează dacă luăm tot calul?

-Nu, doar că nu-s obișnuită. Poate de aceea m-am tot foit pe drum...

-Dacă vrei, te las pe tine să ții frâul!

-Nu, nu! Pe tine te cunoaște calul și știi ce comenzi să-i dai.

-Dacă vei fi a mea atunci trebuie să știi să călărești, scufițo!

-Ei, de unde până unde? Nu cred că am nevoie să știu.. Mama ta știe?

-Mama mea n-a fost prea atrasă de pădure. A vrut ca tata să se stabilească în sat, la fel și mama care m-a născut. Cred că în mine se mai păstrează zvâcnirea de libertate pe care a iubit-o tata pe când era tânăr...