De dragul tău... (III) (finalizată)

23. Nea Gigi

-Ce crezi că faci?! se răsti inginerul.

Aveam un picior în ARO și voiam să-mi fac vânt în mașină, pe locul din față.

-Să merg în spate? l-am întrebat nedumerită, cu piciorul suspendat.

-Să mergi cu ceilalți! strigă el. În remorcă este mult loc și știu că șoferul vă lasă în drumul lui, pe fiecare. Eu am treabă la fabrică. Dă-mi caietul cu calculele!

Am scos carnetul din raniță dezamăgită. Mă obișnuisem cu Codrin, cu grija lui să mă aibă în ochi mereu, în mașină și oriunde. Dar omul ăsta nu era așa. De ce mă așteptasem la altceva?

În remorcă nimeni nu-mi vorbea. Muncitorii se depărtaseră de mine, la un metru cel puțin, de parcă eram contagioasă. Am surprins pe câțiva cum mă priveau încruntați. Prezența mea îi deranja. Nea Gigi se sprijinise de marginea remorcii, aproape de cabină, vorbind în șoaptă cu Mihai, cel care mă tot necăjea spunându-mi ,,scufița" de câte ori avea ocazia. Un nesuferit!

-Cum a fost astăzi? Pari sfârșită..., mă întrebă mama, când am ajuns acasă.

-Groaznic! Noul inginer m-a chinuit toată ziua. Mi-e o foame de lup și nu-mi mai simt picioarele. Bocancii m-au ros și am venit pe jos de la gară.

-Cum de la gară? se miră mama.

-Mama, am venit în remorcă, alături de ceilalți muncitori. Ultima oprire a fost în fața gării. N-am avut răbdare să iau niciun autobuz, tramvai...

-Mergi la baie să faci duș și-apoi vino la masă! Avem de discutat...

M-am grăbit să primesc stropii înviorători pe pielea mea obosită și deshidratată. Foamea îmi răzvrătea stomacul și tălpile se dezmorțiseră dureroase. Îmi petrecusem toată ziua în preajma noului inginer, un om înalt și dur, cu o privire albastră, metalică. Nu se prezentase, nu vorbise frumos cu nimeni din echipă, își făcuse treaba ca la carte și impunea rigoare. Of, îmi era așa de dor de Codrin!

-Stai acolo, lângă fereastră! Nu mânca repede, c-o să te doară burta! Cât timp mănânci, ascultă-mă!

Nu o priveam pe mama. Atenția îmi era concentrată pe farfuria din fața mea. Pachetul pregătit pentru lucru rămăsese neatins în raniță, cred că trebuia să-l arunc. Dar ceea ce mi se pregătise merita întreaga mea concentrare.

-L-au eliberat pe Codrin.

Îmbucătura mi s-a oprit în gât, blocându-mi respirația și a trebuit să tușesc de câteva ori pentru a putea iar trage aer în piept.

-Cum? Când?

-Azi, foarte de dimineață.

-Și de ce nu a venit aici?

-Pentru că este deja la Bacău. Și-a luat postul în primire de la șapte.

-Cum?! Fără să mă vadă?

-Am aflat și noi de la Anda, c-a sunat pe la șapte jumătate.

-Nu se poate! Nu se poate!

Îmi pierise pofta de mâncare. Nu înțelegeam... De ce plecase așa de repede? De ce nu a venit să mă vadă? Mi-am înconjurat trupul cu brațele, de parcă așa aș fi putut astfel înlocui îmbrățișarea lui. Fire calde de lacrimi sărate mi se prelingeau pe obraji și mă ardeau. Mama încercase să se apropie de mine și să mă aline, dar n-am putut accepta mângâierea asta. Cineva trebuia să-mi dea o explicație! Codrin ar fi trebuit să ia legătura cu mine cumva...

-Un număr de telefon nu a lăsat? am întrebat-o pe mama, după minute bune de tăcere.

-Uite!