De dragul tău... (III) (finalizată)

22. Noul inginer

       -Vă duceți și ciripiți la curcani ce-ați visat astꞌ noapte! Credeați că stăm și ne uităm la voi liniștiți cum ne dați în gât?

      Vocea lui sugrumată de ură și revoltă îmi era așa de cunoscută. O mai auzisem, dar nu știam de unde și a cui era. Mă strângea destul de rău de mijloc și palma lui, fixată cu putere peste gura mea, mirosea a benzină. Benzină!

      -Nu te mai zbate aiurea, scufițo! Dacă faci vreo mișcare, fie și din întâmplare, să mă pună în vizorul tablagiilor, atunci ai mierlit-o la primul colț de stradă! Te făleai cu inginerul în fața noastră? Acum nu te mai apără nimeni... Iaca, a venit și lupul! Hî, hî!

      Era unul dintre muncitori. Nu stătusem în preajma lor prea mult, ca să le recunosc vocea. Trebuia să-l conving să mă elibereze, să aibă încredere că nu-l voi acuza de nimic... că nu-l voi denunța. Dar cum? Nu-mi elibera gura nicicum. Am renunțat să mă mai zbat și m-am lăsat moale în brațele lui. Poate așa aveam să-l înduplec să-mi slăbească strânsoarea...

       -Te pomenești că vrei să leșini la mine-n brațe? mârâi el dezgustat, slăbind totuși mâna care-mi astupa gura. Nu-ți merge cu de-astea! Ascultă-mă bine, că n-am să-ți repet! Dacă te mai duci la secție, să torni cine știe ce la gardă, atunci ai grijă mare la cum scrii declarații! Un singur nume dacă apare în hârtiile alea, nu te mai găsește nici dracuꞌ! M-ai înțeles?

      Am dat din cap și-am așteptat să-mi dea drumul, dar nimic. Mi-am dus privirea la ușa de la parter, din dreapta mea, iar conturul lui se reflecta în ea, ca o umbră amenințătoare. Tot nu-mi dădeam seama cine era. O răsucire de cheie în ușă se auzi de la un apartament de deasupra și mi-am dat seama că salvarea mea venise. Mi-a luat mâna de pe gură, dar m-a lovit în moalele capului și nu mai știu ce-a fost apoi.

       -Domnișoară, ești bine? mă întreba o femeie, stropindu-mă cu apă pe față. 

       -Nu știu..., am îngăimat, încercând să-i îndepărtez sticla de fața mea. Nu mai vreau apă...

       -Of, biata de tine! Pe căldura asta... Sunteți tineri și n-ascultați de nimeni, parcă v-am vrea răul! O pălărie pe cap sau un batic să purtați, că nu vi se strică zulufii! Mai bine-i să cazi lată și să nu mai știi de tine?

       -Mulțumesc! îi zic încercând să mă ridic. 

       Acel bărbat mă lovise undeva, în zona cefei, iar fruntea îmi zvâcnea cu putere. Ieșise în grabă, lăsând totuși în urmă un iz de benzină. Mai simțeam pe față mirosul degetelor lui. Voiam să urc mai repede în apartamentul lui Codrin, ca să spăl orice urmă de amenințare. Nu era nimeni acasă. Probabil toți se duseseră la părinții mei. 

        M-am dus în baie și-am intrat direct în duș. Îmi frecam disperată pielea cu săpun, dar nu se ducea mirosul deloc. Izul era acolo, întipărit în mintea mea. Vocea aceea gravă îmi răsuna încă în urechi. Cine putea fi? Simțeam nevoia să comunic cuiva cele întâmplate, dar nu știam cui. Nu voiam să-mi alarmez părinții. Mi-am pus un halat și m-am așezat pe canapeaua din cameră. Cred c-am zăbovit așa mai bine de jumătate de oră, apoi mi-am dat seama că ar trebui să sun acasă. 

       -Alo? Tata? M-am întors.

      -Unde ești? De unde suni?

      -Sunt la Codrin, în apartament... 

      -Vrei să vin să te iau?

      -Nu, vin singură...

      -Părinții lui sunt la noi. Vino și tu să ne povestești cum a fost!