De ce trecutul nu rămâne in trecut?

Cap.15. Egoist.Nenorocit.Iertare?.

    Simt o ușoară vibrație ce-mi gâdilă abdomenul.
Mă foiesc încet în pat și strâng din ochi căci soarele imi deranjează somnul.
De ce mama se încăpățânează și nu pune draperii peste perdelele astea inutile?
Un gând îmi săgetează prin minte când realizez că singura cameră fără draperii e camera oaspeților.
Deschid ochii și privesc temătoare în partea cealaltă de pat unde stă creionată atât de frumos, urma unui corp.Doamne!
Asta e camera lui Edy!Ce caut aici?

    Îmi controlez respirația cât de cât,  când îmi privesc corpul și observ că este în continuare acoperit de rochița din seara precedentă.
Ușor,ușor în cap mi se derulează scene și mici frânturi despre ce s-a întâmplat și inima începe să-mi bată necontrolat.
Ochii mi se umezesc ușor și o ușoară stare de greață îmi străbate stamocul când îmi amintesc chipul desfigurat de durere al lui Alex.

     Îmi cobor privirea la telefonul din mâna mea ce vibrează din nou.

"Uită-te în ce hal l-ai adus!Ferească sfântul!:*"

Citesc mesajul acompaniat de o poză ce mă face să urlu și să pornesc într-un plâns necontrolat.
În poză e Alex doar în boxeri,adormit, cu mâna petrecută peste abdomenul Roxanei.
Îmbrăcată cu o lenjerie de corp roșie provocatoare și cu părul ciufulit,îmi zâmbește ironic cu o sprânceană ridicată.

   Nu claca!Nu din nou!îmi repet în timp ce mă balansez în față și în spate în pat,plângând și blestemând seara de ieri și clipa când am acceptat să ies în club cu Edy!
Mă hotărăsc să nu las lucrurile așa și îi tastez un mesaj Silviei.

"Am nevoie de tine!te implor !vino la mine cât mai repede!" Îl trimit și apoi îmi sun verișorul. Am nevoie de el să mă conducă la adresa Roxanei.
Dacă Alex nu mi-a cerut nici o explicație și a preferat să plece,eu nu o să o fac.De data asta nu renunț!
-Te rog Mario!Vino la mine urgent!
-Bună dimineața și ție zuză!
-Mario ,te rog !e urgent!incep să plâng din nou numai când încep să realizez cât de căcăcioasă e situația asta.
Închide telefonul și brusc ușa e trântită de perete pe ea intrând un Mario ușor panicat și o Silvia mult prea somnoroasă.
Cred că nu mai conștientizez noțiunea timpului căci pot să bag mâna în foc că doar ce am închis apelul.

   -Zi mai repede ce s-a întâmplat ,și nu te mai mira așa căci noi eram în camera ta!
-Ce dracu căutați în camera mea?
-Dormeam și noi ca toți oamenii normali!
Silvia ridică nepăsătoare din umeri și se apropie de mine când mă zărește atât de plânsă și agitată.
-Ce e Chuchy?Ce s-a întâmplat?  Mă întreabă îmbrățișându-mă îngrijorată.
Le întind telefonul cu mesajul și poza ce mi-au provocat starea asta.
Liniștea apăsătoare se așterne peste noi încât pun pariu că suspinele mele se aud până în camera părinților mei.

     -Nu s-a culcat cu ea Serena!Pot băga mâna în foc! Încearcă Mario să mă liniștească,dar tot ce face e să îmi privoace și mai multă suferință ce-mi sfâșie sufletul.
-Cred și eu!Ești sigur că nu o să te arzi?Uite ce moacă de satisfăcută are!
-Ascultă-mă dracu o dată! Nu s-a culcat cu ea!Nu ar face asta!Îl cunosc Serena! Îmi cuprinde fața în palmele sale și îmi sărută apăsat fruntea ,apoi mă îmbrățișează strâns ca de fiecare dată când sunt în impas.
Mă las consolată pentru că am nevoie de cineva care să mă sprijine și să-mi ofere multă putere pentru confruntarea asta.
-Pune ceva pe tine și aranjează-te!Nu-i da satisfacție Roxanei!Ok?
Îmi trag nasul într-un gest destul de nepoliticos și pornesc fără tragere de inimă până la baie.
Mă demachiez și încep să plâng iarăși. Nu mă pot privii în oglindă. Mă văd murdară. .....murdară sufletește.Ce dracu am făcut cu noi doi?
-Iartă-mă gură! Șoptesc răgușit imaginii mele din oglindă de parcă în fața mea s-ar afla chipul lui Alex.
Îmi pun ochelarii,căci privirea îmi e prea încețoșată de la atâtea lacrimi vărsate. Trag o pereche de jeansi pe mine și îmi pun un plovaraş lărguţ negru.Ugg'urile mi le încalț din mers și mai că fac cunoștință cu podeaua.Imi iau telefonul și plec grăbită spre bucătărie.
-Bună dimineața piticot frumos!aud vocea lui Edy din salon.
-Ascultă bine tâmpitule! Mă îndrept amenințător spre el și-l ţintuiesc cu degetul în piept.
-Igonră-mă! Prefă-te că nu mă cunoști javră ce ești!
-Oh.!...cineva  e nervos în dimineața asta!Mă ia peste picior și vreau să mă arunc asupra lui dar sunt împiedicată  de brațele lui Mario ce mă trage spre ieșire.
Mă pregătesc să-i mai zic una idiotului dar vocea mamei mă face să mă răzgândesc.
-E rost de făcut pizza?
-De o ciorbiţă acrișoară mai de grabă! Răspunde Silvia și pe mine în ciuda stării ce o am mă încearcă o urmă de zâmbet.