Behind my mind

3

Nu am mai mancat. Nu imi mai era foame deloc. Am urcat in camera mea si mi-am luat telefonul. Poze dragute si amuzante, selfie-urile colegilor, toate impanzeau retelele de socializare. Niciuna nu ma mai facea sa zambesc. Nu mai voiam sa zambesc. Ma obisnuisem sa am o privire ori trista, ori fara expresie. Si ajunsese sa imi placa, deja simteam ca  ma defineste, ca o fata trista este simbolul meu. Si prea multi ma intreaba ce se intampla cu mine, chiar daca toata distrugerea mea se datoreaza lor. La inceput, am crezut ca isi bat joc de mine din nou. Ca vor doar sa ma faca sa sufar si mai tare. Dar, nu, cu timpul mi-am dat seama ca defapt ei chiar nu inteleg ce au facut. Au senzatia ca sunt nevinovati. Ei pur si simplu cred ca ceea ce fac sau ceea ce spun e ok si ca eu sunt doar suparacioasa. Si da, la inceput toate astea mi se pareau niste prostii, fiindca pe-atunci sufletul meu era mult mai rezistent. Dar a inceput sa isi piarda incet, incet, protectia. Si atunci, orice lucru mic, pe mine ma durea ingrozitor. Apoi m-am mai obisnuit si am inceput sa raman rece in fata tuturor rautatilor lor. Sa le ignor cel putin cu mintea. Cu sufletul nu le puteam ignora complet.