Behind my mind

7

Seara, mi-am dat seama ca a doua zi am un examen extrem de important. M-am asezat la birou sa invat, dar nu reuseam. Plictisita de ce incercam sa retin, am intrat pe o retea de socializare. Am vazut poza unei colege si am apreciat-o apoi am scris in comentarii ca este draguta. Ce am primit dupa? Raspunsul ei, logic! "Oricum mai draguta decat tine! Arati jalnic, imi pare rau! :)))". De ce? De ce asta? Ce am facut? Nu am jignit-o deloc. I-am spus ca e frumoasa. Ar fi putut pur si simplu sa nu raspunda deloc. Dar ea a preferat sa isi bata joc de mine. A preferat sa ma raneasca. Si a pornit astfel un intreg val de comentarii urate. Iar tinta eram eu.
Am aruncat telefonul intr-un colt, fara sa imi pese ce s-a intamplat. Daca se spargea, se spargea si suferinta alaturi de el. Se spargeau si lacrimile pe care le-am varsat din cauza lui. Am inceput sa plang si sa dau un ocol al camerei mele goale. Parintii mei nu erau acasa. Eram din nou singura. Am deschis fereastra si am inceput sa admir ascensiunea lunii pe cer. Vantul imi sufla prin par si senzatia ce candva era placuta, acum era o lovitura dureroasa. Am ajuns apoi sa ma privesc in oglinda. Demult, mama imi spunea ca sunt frumoasa si ca voi avea multi prieteni. Dar ce vedeam eu era o fata ingrozitoare, care nici nu trebuia sa existe. Demult, si eu ma simteam frumoasa. Imi puneam flori in par si imi coloram buzele cu rujul rosu al mamei, chiar daca ea imi spuneam ca arat prea matura asa. Eu aveam o impresie buna despre mine. Acum nici in fotografii nu imi mai doresc sa apar, ca imaginea mea sa nu fie pastrata niciodata.
Acela era un moment in care aveam nevoie de cineva. De cineva mai mare decat mine. Sau de oricine. Nici nu conteaza ce varsta are. Nu am vrut niciodata sa merg la psiholog, de teama ca ceilalti ar afla si ar face un subiect de batjocura si din asta. Nu mai stiam ce sa fac. De fiecare data cand eram trista incercam sa adorm. Dar cu timpul, si visele mele erau bantuite de lacrimi. Nimic nu mai insemna o scapare pentru mine.
Candva, mi-era frica de intuneric. Credeam ca monstrii vor iesi de sub patul meu si ma vor omori. Dar acum realizez ca monstrii nu ne omoara. Monstrii incep sa ne controleze. Ne poseda trupurile si mintea. Noi devenim monstrii. Monstrii care chiar ii omoara pe ceilalti.

A/N Pareri, idei? Ce ziceti de aceasta carte? Merita continuata?