Behind my mind

15

Nu stiu cum e pentru voi, dar pentru mine generala nu a fost cea mai frumoasa experienta. Eram eleva la "Eredite", o scoala foarte buna in orasul in  are locuiam atunci. Nu fusese alegrea mea, dar vand ne-am mutat prima oara, mama a vrut sa imi ofere o educatie mai buna. Asa am ajuns in sala de examen a scolii gimnaziale "Eredite". Evident, nu am luat cea mai mare nota, dar a fost un opt de toata frumusetea. O nota de trecere, insa nu ceea ce voiam eu.
Notele mele din gimnaziu nu erau nici bune, nici proaste. Erau undeva la mijloc, dar mediile finale se dovedeau uneori ,mai mult decat ma asteptam.
Prietenii...nu erau prea multi. Aveam doua pritene, si acelea distante si apropiate mai mult una de cealalta.
Cand ajungeam acasa, plangeam des. De aceea iubeam ploaia....era singura care ma intelegea, care varsa aceleasi lacrimi ca mine. Care avea chipul la fel de intunecat ca si al meu atunci cand nu putea face nimic sa opreasca furtuna interioara. Si pe care o urau toti, fiindca era "urata"...la fel ca mine...
Nu imi place sa imi amintesc trecutul, si de obicei incercam sa nu fac asta. Dar chiar si atunci cand incercam sa zambesc, totul devenea intuncat in fata mea, facandu-ma sa ma izolez de ceilalti, sa nu mai vorbesc cu ei, fiindu-mi frica de ceea ce vor crede ei despre mine, si incercand, evident, sa nu ii ranesc si pe ei. De aceea mi-am cam pierdut prietenii. Si am ramas doar eu. Eu si singurii mei prieteni adevarati, care ma intelegeau intotdeauna: telefonul meu, muzica, o perna moale care imi suportase toate lacrimile, un stilou cu care imi asterneam toate gandurile pe cate-o hartie aruncata si castile extrem de folosite. Atat. Si de aceea spun ca nu am murit in accidentul de masina. Fiindca nu poti sa mori, daca esti deja mort. Iar eu eram moarta. Singura moarte pe care nu o "experimentasem" inca era ce fizica. Insa sufletul meu era distrus. Sufletul meu era bucati.
Cand priveam in oglinda nu vedeam decat fata rea, urata, lenesa, lipsita de sentimente, pe care o vedeau ei. Si de fiecare data cand imi priveam reflexia, cu lacrimi in ochi, imi spuneam toate cuvintele ingrizitoare pe care le auzeam despre mine. In acel moment, sufletul meu se rupea in bucati si mai mici. Sufletul meu murea incet. Iar acum, inainte sa nu mai am trup, sufletul meu murise deja. Eu. Eu cea care povesteste totul, murisem deja. Deci daca voi sunteti unele dintre persoanele care nu ii cred pe ceilalti cand spun ca sufera, nu mai trebuie sa ii credeteti pe ei. Puteti sa ma credeti pe mine. Un suflet deja mort.