Diavolul inimii mele

Pericolul e mai aproape decat crezi

Simt cum sângele îmi fierbe prin vene și inima este cât pe ce să îmi explodeze din piept. Șocul meu este cu atât mai mare cu cât realizez că cel de lângă mine stă foarte încordat cu glugă pe cap și cu ochelarii de soare la ochi iar realitatea mă izbește fără milă, este cel care m-a atacat în acea seară. Simt că încep să îmi pierd mințile iar cel de la volan zâmbește într-un mod dezarmant și nu mă ajută deloc în acest moment:

-Eu zic să te calmezi că nu vreau să leșini pe aici, chiar așa de slabă de îngeri ești? N-aș fi zis că Nikolas și-ar fi pierdut timpul cu tine, deși nu arăți rău..dar nu ești făcută pentru această lume, asta e sigur, îmi spune el nonșalant.

Încerc cu greu să articulez coerent două cuvinte, dar eșuez lamentabil. Tot ce sunt în stare să fac este să mă holbez la el și să sper în sinea mea că asta e un coșmar, cel mai mare coșmar al vieții mele. Mă întorc către cel de lângă mine, acesta este în continuare cu glugă pe cap și cu ochelarii la ochi, un val de adrenalină de nicăieri mă străbate și mă trezesc întrebându-l fără pic de reținere:

-De ce m-ai atacat? Cu ce ți-am greșit?- spun sigură pe mine.

Tot ce primesc în schimb este același zâmbet diavolesc pe care l-a afișat și atunci în sala de curs, acel zâmbet trimițându-mi fiori pe șira spinării.

-Mai față, hai să te lămuresc că mi s-a cam luat de mutră asta a ta nedumerită, sper să ții pasul. Treaba este în felul următor, tu ești un pion foarte important în acest joc, ești jackpot-ul cel mare. Cu ajutorul tău putem în sfârșit să îl dăm jos pe Nikolas de la conducere, tu fiind cel mai de preț lucru pe care îl are, n-am înțeles mentalitatea asta a lui de fatalau, dar trecem peste. Ideea e că tu trebuie să stai în banca ta și să nu ne încurci planurile, că altfel se lasă cu vărsare de sânge. Sincer, m-am gândit că o să fie mai grea treaba cu ține, dar văd că ești moale rău, deci e bine.

Îl privesc șocată, inima care și așa simțeam că îmi sarea din piept, la auzul numelui lui deja și-a luat zborul, e practic pe parbrizul mășinii. O senzație ciudată amestecată de frică, nedumerire și mai mare decât era deja și..poate, speranța? Cred că înnebunesc, nici nu mai știu cum să descifrez sentimentele în momentul asta. De ce oare a spus că sunt cel mai important lucru din viață lui Nikolas? El m-a părăsit, fără niciun avertisment, niciun adio, iar inima îmi este franța încă de atunci, deși nu vreau să recunosc.

Gândirea îmi este brusc întreruptă de mășînă care s-a oprit brusc, lovindu-mă puțîn de locul din față de lângă șofer. Ușa de lângă mine se deschide cu un zgomot puternic iar soarele mă izbește, făcându-mă să închid ochii. O mâna îmi cuprinde brațul cu brutalitate, probabil o să rămân cu o frumusețe de vânătaie.

-Mai, dar ce momâie de fată, n-are nicio vlagă în ea..dacă îi dau una, o dezmembrez.- spune el aspru.

Simt cum sunt dusă de două matahale, exact că o marionetă într-o clădire părăsită și trântită pe jos pe podeaua rece ca gheața, scoțând un țipat scurt de durere. Cele două matahale pleacă și sunt pusă în față realității dure, e clar că eu vie nu mai ies de aici. O ușa scârțâie prea zgomotos pentru urechile mele, iar un tip pe care nu l-am cunoscut își face apariția. Are un aspect așa inocent, aș putea spune chiar angelic. Când ajunge în dreptul meu se apleacă asupra mea, îmi ridică ușor bărbia cu două degete și mă privește în ochi, parcă citindu-mi sufletul.

-Of, nu te-ai schimbat deloc. Probabil tu nu mă cunoști, eu te-am văzut doar din pozele arătate de Nikolas. Dacă mă uit mai atent în ochii tăi, tot ce mai lipsește din ei este acea licărire, acea scânteie pe care o aveai când erai lângă el..- spune el într-un fel, aș spune trist?

Simt că pot avea încredere în el, deși n-ar trebui, până la urmă este aici cu acei oameni. Este prieten cu Nikos? Atunci ce caută aici? Oare să-l fi trădat?

-Tot ce vreau de la ține este să nu îți fie frică, ai încredere că o să ieși de aici, mai repede decât ai crede..

-Mă mai iubește? -rămân șocată de ce întrebare idioată, că altfel nu am cum să o numesc, am putut să pun, dar totuși..trebuia să știu, întrebarea asta îmi bântuia zilele și nopțile.

-Nu s-a oprit niciodată..-îmi spune el cu un zâmbet cald, care îmi încălzește sufletul și parcă nu m-am simțit niciodată mai vie.

Toată această atmosfera este întreruptă de niște zgomote puternice și focuri de armă care se aud de afară și în sinea mea îmi spun: Începe războiul.