Îmi pari cunoscut

"Dragă jurnalule"

Mă așez speriată la geam și privesc micul jurnal de lângă mine.Forma lui îmi permitea să-l studiez cum vreau,îmi doream de mult să scriu din nou în el,dar nu am avut timpul sau dispoziția necesară.

Nu mă simt în regulă cu tot ce se întâmplă acum.Mama și Brooke,Justin,Vanessa,Markus,Ash,toți m-au dereglat psihic.Simt că înnebunesc.

Deschid temătoare jurnalul și amintirile mă năvălesc.Prima pagina e specială,pe pagină este așternută povestea primei întâlniri a mamei și a tatei.

Îmi amintesc perfect cum mama mi-a povestit prima întâlnire a lor și ca să nu o uit cumva,am fugit în grabă să-mi notez pe ceva.De atunci micul caiet negru a devenit micul jurnal.

Iau pixul albăstrui ce aștepta nerăbdător să aștearnă cuvinte din nou și încep să scriu.

"E greu să trăiești într-o societate în care orice mic defect este taxat.În zilele noastre trebuie să arătăm ca modelele cu picioare lungi și slabe din reviste.

Mă simt așa de nefolositoare,parcă aș fi o altă umbră pe planetă,una nefolositoare.Văd tipe îmbrăcate ca în reviste,arătând ca niște modele și fiecare are roiul ei de băieți...în schimb,eu sunt un om care își ascunde sentimentele,care încearcă să fie încrezător,care vrea să se adapteze în societatea asta bolnavă.

Toți au prieteni în care să se-ncreadă,cărora să le spună secrete și cu care să se distreze,dar eu nu am pe nimeni.Oamenii mă trădează,mă resping.

Încerc să nu mă atașez de ei,dar când o fac și ei mă dezamăgesc,pur și simplu nu îmi pot abține plânsul.

Lacrimile își fac singure apariția pe obrazul meu,scurgându-mi tot rimelul ce-mi ascunde ochii roși și umflați.

Toți cred că îmi e ușor să îmi ascund sentimentele,dar nu e.

Sunt momentele în care vrei să urli,să te descarci,dar nu poți...sunt momente în care vrei să-i spui cuiva tot ce-ți adăpostește inima de atâta timp,dar nu ai cui...sunt singură.

Încerc să nu las oamenii să mă facă să plâng,dar când nu ai în cine să te mai încrezi și râmăi singur,trebuie să te descarci,să plângi.

Oricât de dureros ar fi,asta-i viața mea și îți scriu ție,jurnalule,fiindcă tu ești cel ce nu mă poate judeca,dar mă poate asculta.

Tu mă lași să aștern aceste cuvinte dureroase pe paginile tale,tu mă asculți cum ceilalți nu o fac și nici nu o vor face vreodată."

Închid jurnalul și mă uit pe fereastră.Picăturile de ploaie se prelingeau încet pe geam,lăsând o dâră umedă în urma lor.

Două mâini puternice îmi prind șoldurile.Justin se uita adânc în ochii mei și parcă își dorea niște răspunsuri,dar știu că va aștepta până voi fi pregătită să-i spun.

Am zâmbit scurt și i-am sărutat obrazul.Amândoi am rămas îmbrățișați până telefonul lui a sunat.

Era timpul să plece,iar eu să rămân singură.

"I wish I was enough for somebody"

                 -Melanie Cruise