Iubind Dezastruos

8. La o luptă de voințe nu aduce năzuințe

Ziua următoare, de cum ajunsese la restaurant șeful îi ceruse să vorbească cu ea. Victoria se supuse și urcase docilă în biroul directorului. Nu mai fusese acolo decât odată, când se angajase.

Biroul era înghesuit și îmbâcsit cu plante uscate. Dădea o impresie puternică de deșert.

Victoriei nu era amatoare atmosferei dezolate, de unde și mucegaiul fugea.

--Draga mea, Victoria, nu îți poți imagina în câte probleme ne-ai băgat.

Victoria se făcuse mai comodă pe scaunul de plastic.

--Am primit vești de foarte de sus. Trebuie să te vezi cu domnul Malsar.

--Nu cunosc niciun domn Malsar.

Directorul îi începu să-i explice abținându-se din a mușca cuvinte:

--Dimitri Malsar. Cel cu care ai avut anumite neînțelegeri ieri când i-ai servit la masă.

Inima Victorei se făcuse cheag. Cât de mult întrecuse măsura ieri?

--De ce?

Directorul își scoase batista și își șterse fruntea brobodită de sudoare.

--Victoria, Victoria, de ce trebuie să fii așa de încăpățânată? Vrea doar să vorbească cu tine, atâta tot.

Victoria strânse mânerele scaunului de lemn. Pentru un ,,atâta tot" nu era nimeni chemată în biroul directorului. Nu s-a născut ieri.

--De ce țineți așa de mult să mă faceți să mă întâlnesc cu maniacul ăsta?

Directorul se întoarse așa de repede să se uite în colțul camerei încât ai fi zis că însăși moartea îl împinse. Ochiul stâng avea palpitații. Privea camera de filmat ca păcătosul în fața icoanei:

--Pentru că dacă nu o fac îmi lichidează restaurantul.

Șoptise. Victoria trebuise să se aplece mai tare înspre el ca să audă.

Asta e puterea lugubră a banilor. Putere în forma ei cea mai scârboasă. Mă obligă, mă forțează sub presiunea suferinței a sute de oameni. Asta e groaza mea... de asta încerc să mă feresc. Nu voi cădea în genunchi și nu voi implora. Nu mai sunt o copilă disperată după familia ei.

Victoria se ridică ușor. Își dezlegă șorțul și îl puse pe biroul directorului. Acesta păli:

--Victoria? Ce faci?

--Demisionez.

Amarul din glasul Victoriei era audibil

--Dar ești una dintre cei mai buni angajați.

Vorbea în gol.

--Îmi puteți face legătura cu domnul Malsar la telefon?

Directorul își suflă în palme de câteva ori. Începuse să formeze numărul cu mâna tremurândă după un minut întreg de holbat la telefon.

-Alo, domnule Malsar? ..ăã aș...vrea să vorbesc cu domnul Malsar...da aștept. Spuse directorul cu fața palidă.

--Alo? domnule Malsar? ăă am reușit să vorbesc cu domnișoara Victoria.. ăă da, e aici, vrea să vorbească cu dumneavoastră?

Directorul îmbătrânise parcă cu câtiva ani, chelia parcă i se înnegurase iar cămașa începea să cedeze sub încordarea trupului masiv

Victoria luă telefonul în mână privindu-l cu o sprânceană ridicată.

--Alo?

--Da? Victoria Gales?

Normal că îi știa tot numele. Un gând o conduse la ecusonul pierdut, dar își revenise curând.

--La telefon, spuse ea, cu voce calmă urmărind un director transpirat pe scaunul din fața ei.

--O să ne vedem la masa pe care mi-o iau de obicei la restaurant.

O să ne vedem...sigur, ce crede el că sunt un cățel?

--Nu.

Directorul își făcuse cruce.

--O să îți zic acum ce vreau să îți spun și gata, spuse Victoria nelăsând loc de întreruperi, nu îți accept scuzele. Ești un înfumurat ipocrit.

Directorul se micșoră în scaun la fiecare cuvânt al Victoriei. Nici dacă era bătut măr nu ar fi arătat mai rău.

--Habar nu am cine ești sau cine te crezi. Nu am nicio intenție în a te vedea vreodată! Nu știu cum ești tu dar mi-e nu-mi convine să fiu jignită și apoi presată și hărțuită. Faci paradă cu bani tăi pe care poți să ți bagi undeva. Să nu mă mai cauți la restaurant. Am demisionat.

Pentru un moment nu se auzi nimic, apoi se auzi o respirație întreierată:

--Vin imediat.

Victoria scoase un țipăt de frustrare și închise.

--Nu cred că se va atinge de restaurantul dumneavoastră.

Directorul își flutura un document pe post de evantai.

--Ieși!

Victoria, de cum se văzuse afară din clădire, alergă cu toată puterea. La un moment dat obosise. Nu mâncase nimic de ieri. Nu putuse să mănânce și și să plătească costurile casei mătuși din salariul de la restaurant și magazin.

Imagini i se contorsionau in minte. Soarele pâlpâia ca un bec ars. Puncte negre se croiră în vederea ei orbind-o. Auzea voci si auzea claxoane de maşină. Simţia cum o lăsară genunchii şi cum trotuarul rece o luase în primire.

Leșinase.

//18.10.2017//