Iubind Dezastruos

25. Şi şarpele mi-a vorbit

Victoria îşi arcui sprâncenele incredulă la cele auzite.

-Moartea ți-a vorbit?

Melisa Pavavevici făcu un gest cu mâna, o fluturare din degete ce însemna că nu crede întrebarea să fie de importanță.

-E o metaforă, dragă.

Îi spuse Victoriei lăsându-se mai adânc să alunece în scaunul ergonomic.
Cerul se coloră în purpuriu, ridicându-se asemenea unei matale colorate peste umerii ei, traşi adânc în spate într-o poziție rigidă mult preferată de Melisa Pavavevici.

Victoria îşi trasă degetul de-a lungul gurii paharului ce-l ținea strâns în mână. Întreg echilibrul ei părea să se balanseze în bucata de sticlă pe care o ținea.

-De ce mi-ai spune aşa ceva? Dacă mă vrei de partea ta? De ce mi-ai spune că ai avut de-a face cu moartea părinților şi fratelui meu?

Vocea Victoriei era şoptită, printre cuvintele mestecate se rotea vulnerabilitatea unui suflet rănit. Cicatrici vechi pulsau în atenție.

Căpetenia Pavavevici o privi pentru câteva clipe. Îşi luă aer adânc în piept eliberând un suspin:

-Pentru că, în ciuda impresiilor pe care ți le-ai făcut despre mine, vreau să ştii că suntem familie. Ceea ce înseamnă ca suntem împreună în clipele rele cât şi cele bune. Moartea lor a fost o tragedie. Dar asta e una dintre consecințele purtării sângelui nostru în vene. Moartea e o luptă constantă, întotdeauna atât de aproape de noi.

Victoria suflă un râset batjocoritod pe sub buze. Lăsă paharul pe masă cu o izbitură greu de ignorat. Picături de apă se împroşcară asemenea valurilor.

-Vrei să îmi spui că nu ați avut de-a face cu nimic în accidentul lor?

-De ce spui ,,,accident" într-un ton atât de sarcastic?

Vocea Pavavevici era transparentă. Inocență şi compasiune ieşeau la suprafață.

Caracteristici pe care Victoria nu crezuse vreodată să le asocieze cu cea din fața ei.
Melisa Pavavevici continuă, închizându-şi ochii intr-o încercare de a-şi ține emoțile în frâu.
Inima Victoriei se strânse în empatie.

-Nu suntem într-un film cu James Bond sau Al Capone. Rivalii noştri ne-au încolțit în acea zi blestemată. Ajunsesem la un acord cu mama ta. Voiam să ne împăcăm.

Victoria înghiți în sec.

Îşi puse in picior peste altul şi îşi trase brațele la piept încercând să muțească vocile din capul ei ce îi reaminteau de ziua în care aflase vestea accidentului.
Îşi strânse mâinile în pumni.

Nu voia să-şi reamintească.
Nu voia să meargă într-acolo. Aşa că decise într-o schimbare severă a subiectului:

-Atunci care e motivul pentru care avem întrunirea asta?

O sclipire subtilă îşi făcu apariția în ochii Melisei Pavavevici.

O astfel de scânteie e prevestitoare de incendii:

-Acceptare. A responsabilităților tale, a privilegiilor şi a dezavantajelor în a fi un Pavavevici-Malsar. Nu poți fugi de chemarea sângelui, nepoată. Iar acceptarea aceasta trebuie să aibă loc. Îți urez bun venit acasă, aici unde îți e locul. Unde ai fost menită să trăieşti să conduci în generațiile viitoare.

-Are o rețea de mafioți atât de mult trai? Generații? Nu e exagerat, când riscăm închisoarea?

-Ai multe de învățat. Şi vei învăța, de voie sau fără voie. Vei începe de jos şi vei urca în scara puterii. Şi vei, urca, nepoată, pentru că daca îndrăzneşti să ne faci sângele de râs, eu însumi te voi trage de  păr până sunt sigură că ajungi în frunte. Ai înțeles?

Victoria ridică din umeri într-un somn de nepăsare în timp ce fața îi era prinsă într-o expresie a melancoliei şi contemplației.

-Cum să mă cert cu o astfel de logică?

Răspunse într-un final. Îşi fuse două degete la tâmplă sprijinindu-se pe un braț.

Avuse o discuție internă în privința acestor paşi următori. Ştia ce avea de făcut, dar asta nu însemna că era nerăbdătoare să şi pună în practică.

-Voi accepta ce mi s-a dat.

Recunoştința şi respectul însă trebuie să-mi fie câştigate.

-Destul de corect, deşi aşteptări de asemenea anvergură sunt cel mult visătoare. Aberante? N-aş spune. N-aş vrea să te jignesc. De la prima noastră întâlnire.

Victoria nu arătă vreo emoție pe fața ei ca cioplită în piatră.
Îşi strânse maxilarul puternic, aproape că îi tremurau gingiile de la presiunea cu care apăsă.

,,Momenran sun încolțită. Momentan".

îşi repetă matra în minte din nou şi din nou pentru a nu face ceva stupid, ca de expemplu să sară pe birou şi să o strângă de gât pe cea din fața ei.

Femeia care o privea cu precauție. Femeia care îi zâmbea. Femeia care vorbeşte despre accidentul familiei ei ca despre o victimă colatorală într-un război în care nu au acceptat să lupte.

-Grozav!

Exclamă Victoria în timp ce striga pe dinăuntrul ei.
Melisa Pavavevici întinse mâna peste birou.

Victoria îşi frecă palma transpirată de marginea halatului inainte de a-i strânge măna.

De cum se eliberă din strânsoare auzi sigurxnța unei arme fiind trasă. Zgomotul venea din spatele ei.

-Mâinile sus, sau trag!

Strigă un bărbat din spatrle ei. O privi pe Melisa care îşi deschise gura într-un zâmvet şi mai larg.

-Prima încercare, nepoată, ai şi dezamăgit. Ai prea mult din mine ca să te laşi supusă de noi, e prea târziu pentru tine.

Două brațe îi prinseră mâinile incătuşându-le. Un sac îi acoperi vederea, dar auzul încă îi era funcționabil când fu îmbrobodită de atacatorii pe uşă afară din biroul Melisei Pavsvevici.

-Păcat.

Murmură Melisa Pavavevici. Amintirile ieşeau la suprafață reauzind din gura ficei ei, mama Victoriei, acel cuvânt în ultimele ei clipe.
Şefa ținuse țeava pistolului îndreptată in fața copilei ei, sânge trădător, şi o auzi cum murmurase cuvântul ,,păcat" privind-o cu ochi tăioşi.