24. Începutul sfârşitului

762 60 2
                                    

Degetele Melisei Pavavevici se terminau în unghii prelungi cu vârf scânteietor în ascuțimea lor.

Cremul unghilor se afunda în maroul lemnului ce construia brațele fotoliului pe care era întinsă în aşteptare. Ochii ei urmăriseră rândul textului din fața ei.

Nu-şi ridicase privirea din contractul din fața ei de când nepoata ei rătăcită intrase în biroul ei.
Victoria era prinsă într-o competiție a liniştii.

Cine va ține cel mai mult tăcerea înainte de a ceda şi a scoate prima cuvântul. Ticăitul ceasului din spatele Melisei Pavavevici o făcu pe Victoria să se mişte incorfotabil pe scaunul ei. Trecuseră zece minute de când păşise în bârlogul Melisei Pavavevici.

Cornelia aproape că a tras-o din pat şi a târât-o în fața uşilor duble, impozante în înălțimea lor, ce deschideau drumul spre căpetenia Pavavevici.

Era patru dimineața când ocupase un loc în fața birolului larg ce se ridica pe şase picioare.

Soarele nu răsărise încă. Cerul, văzut prin geamurile de la spatele Melisei Pavavevici, era pătat de rozul şi portocaliul promisiunii unei noi zi.
Victoria îşi strânse buzele într-o expresie acră. Îşi strânse mai bine cordonul halatului şi îşi mută un picior peste celălat

Se lăsă să o studieze pe femeia din fața ei. Melisa Pavavevici stătea dreaptă în jilțul ei. Umerii îi stăteau relaxați, prinşi într-o bluză de satin roşu. Pieptul i se ridica şi scădea în ritm cu respirațile ei. Decolteul adânc lăsa intrare privirii spre pielea abia atinsă de ani şi încă tandră în vârstă.

Însă Victoria nu putea să nu observe asemănările stridente dintre cea care i se spunea că îi era bunică şi ea.

Părul blond, de aceaşi culoare intensă era răsucit într-o coadă lejeră pe umăr. Ochii verzi, se asemănau dacă nu in culoare , în strălucirea intensă ce vorbeşte despre ambiție şi cruzime. Trăsăturile  le erau înspăimântător de asemănătoare. Într-atât încât păreau că se uită într-o oglidă.

Un clicăit de pix, anunța atenția Melisei Pavavevici asupra Victoriei. Femeia îşi ridică privirea de pe teancul de foi din fața ei.
Îşi împleti degetele deasupra lor şi se lăsă pe spate pe scaunul-jilț.

-Am iubit-o pe mama ta. Era cel dintâi copil al meu. Prima mea fiică. Cea dintâi ființă creată din însuşi carnea şi sângele meu.

Ochii Melisei Pavavevici căpătaseră o latură fină, melancolică s-ar putea spune dacă n-ar fi pentru duritatea ce statornicia în ea.

-Mama ta a fost prima mea iubire sinceră. Juvaierul existenței mele. Am crescut-o cum am ştiut mai bine. Am făcut din ea un diamant şlefuit. O armă care să fie mânuită.

-De tine, îmi imaginez.

Întrerupse Victoria grosolan monologul ce curgea în fața ei.

Se aplecă peste mânerul scaunului. Luă o sticlă de apă nedeschisă şi îşi turnă într-un pahar.
Apa curgea cu bulbuci în mişcările ei menite să trezească agitație şi iritație din partea celei din fața ei.

Melisa Pavavevici continuă de parcă n-ar fi auzit-o:

-Doborâse recorduri ale familiei. Câştigase premii şi medalii. Urma să ajungă în poziția de putere. Urma să ia frâiele conducerii în mână. Am iubit-o pe mama ta.

Se lăsă să se învârtă cu scaunul spre norii ce încă erau întunecați. Răsăritul se lăsa aşteptat.

-Am iubit-o chiar şi atunci când m-a părăsit. A fugit de la mine. Eram pe culmea victoriei. Îi aveam pe Malsar la degetul mic. Calinii se ascundeau de noi, iar mărfurile circulau de parcă erau pe o bandă. Iar atunci ne-a părăsit.

-Avea motivele ei, cu siguranță. Mama ştia ce face, nu ar fi…

Cuvintele Victoriei fură înghițite când privirea căpeteniei fu ațintită din nou spre ea.

-Nu stii ce vorbeşti, nepoată.

Cuvântul acela. ,,Nepoată".

Familie.
Tăie direct prin inima Victoriei. Ce e atunci când o viață întreagă aştepți îmbrățisarea unei bunici numai ca să afli că acea bunică e un monstru cu colți otrăvitori?

Mergi spre ea şi îi spui: ,, haide, buni înfige-ți colții în gâtul meu, aştept cu nerăbdare"?

Însă Melisa Pavavevici continuă fără să ia în seama şocul înregistrat pe fața Victoriei:

-Nu ştii ce vorbeşti când spui că a avut motivele ei. Eram o familie. Familia îşi ține mereu spatele. Ne protejăm unul pe altul. În sălbăticie un lup singuratic moare în timp ce haita supraviețuieşte. Mi-a negat dreptul de a te vedea. Pe tine şi pe fratele tău.

-Fratele meu?

Victoria ieşi mai repede decât crezuse vreodată posibil din şoc. O privea cu stupoare.

-De unde ştii că aş fi avut un frate?

Căpetenia Pavavevici se lăsă pe coate. Ploapele ei se apropiară privind-o cu atenție. Gura i se deschise într-un zâmbet subțire.
Amărăciune scria pe fața ei. Durere amestecată cu rezistență.

-Nu ştiai? Când părinții tăi au avut accidentul, eram acolo. Le-am văzut moartea. Iar moartea lor mi-a vorbit.

Iubind DezastruosUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum