Stalker

Ziua 8 (part #2)

(Lisa Pov.)

Stau in ploaie pe scările terasei mele. Nu pot sa cred că Debby mi-a făcut asta.

Flashback

"Ha ha ha!" râde ea arătându-le poza. Debby a spus tuturor din școală că eu vorbesc cu străini prin mesaje doar ca să mă.... Și le arata o poză cu mine zâmbind in telefon. Totuși oamenii sunt ușor de fraierit și dacă ai și cel mai mic detaliu care nu poate fi dovadă adevărată ei continuă să creadă ce le zice Debby.
Nu pot crede că mi-a făcut asta. Cea în care credeam cel mai mult. Cea în care aveam cea mai mare încredere.
Merg spre clasa, încercând să ignor toate râsetele colegilor. Nu o voi ierta pentru asta.

Flashback end

Acum chiar nu mai am in cine avea încredere. Și toți cei cu care vorbesc prin mesaje sunt prietenii mei, și rar cu familia. Și cu...el.

  E deja foarte târziu. Și cred că sunt singura nebună care sta in ploaie noaptea. Brusc afară se făcu beznă de tot. Pe bune? S-a întrerupt curentul in cartier? Pe bune?!
În tot jurul meu era beznă. Felinarele de pe marginea trotuarului de abia dacă luminau. Îmi las capul pe genunchi și încep sa plâng. Chiar nu cred că se poate mai rău. Pentru mine. Chiar nu se poate.
Fara să-mi dau seama, picaturile de ploaie nu se mai izbesc de fața mea. Ridic privirea spre cer, însă materialul, probabil negru, al unei umbrele mă oprește. Mă uit în lateralul meu, și chiar dacă era întuneric, pot vedea un băiat lângă mine, ferindu-ma de ploaie.
"Cine ești?" îl întreb ștergându-mi lacrimile.
El nu răspunse. Privea într-un punct inexistent. Chiar de era întuneric beznă, îi puteam distinge câteva trăsături ale feței. Îmi aduce aminte de cineva...de cine?
"Gretel McGorden" zise el.
Avea o vece puțin groasă dar totuși blândă. Genul de voce pe care vrei sa o auzi dimineața. Sunetul ce-ți gâdilă urechile.
"Poftim?" îl întreb.
"Ce-ți spune numele ăsta? Gretel. McGorden." repetă el.
Gretel McGorden? Îmi pare cunoscut. De unde...de unde oare?
"Nu...nu știu." îi spun
"Dacă îți amintești scrie o scrisoare și puneți-o in cutia poștală." îmi zise și îmi puse mânerul umbrelei in palmă.
După se ridică și plecă. Când ajunse în lumina felinarului spun.
"Anonimule?"
El se întoarse și îmi zâmbește. În palida lumină a felinarului i-am văzut ochii albaștri ca cerul și zâmbetul cald.
Mă ridic încercând să merg la el însă făcu câțiva pași și când am ajuns la felinar el deja dispăruse. Având în vedere că afară e mai întuneric ca in cur am zis sa nu mă mai chinui să-l caut.
Cand intru in casă și curentul reveni am decis sa o sun pe mama. Poate ea știe ceva despre acea 'Gretel McGorden'. Eu și mama nu prea vorbim. Ne-am certat ultima dată pentru că ea niciodată nu-mi spune când pleacă și când vine din Spania. Adică nu ne 'certăm' de nu mai vorbim niciodată. Îmi trimite bani pentru tot ce am nevoie doar că nu vorbim la telefon prea des. În fine...

Prin telefon

Mama: Alo?

Eu: Buna mami!

Mama: Oh bună bună Lisa! Ce mai faci?

Eu: Bine. Bine. Mamă? Cunoaștem pe cineva cu numele Gretel McGorden?

Mama: *oftează*

Eu: Mama?

Mama: Păi. Acum mult timp, pe când aveai 2-3 ani, Gretel era cea mai buna prietena a mea. Venea aproape tot timpul la noi împreună cu nepotul ei care era de vârstă cu tine. Dar la un moment dat s-a mutat din oraș și n-am mai vorbit cu ea. Mda...în fine. De ce întrebi?

Apel încheiat

      Las telefonul pe noptieră și cad pe gânduri. Cum de nu mi-am adus aminte. Gretel. Bine, nu mi-aduc foarte bine aminte. Adică...mai deloc. Dar știu că acum mult timp era cineva care venea la noi împreună cu nepotul ei.
     Dar acum nu e momentul să mă gândesc la asta. Am altceva de făcut.

____________________________

Heeeeeeeeeeeyyyy! Cmf? La media e personajul principal masculin in povestea asta, tipul, Anonimul. În rest zic sa nu dau spoilere :)))
   ❤