Love Me , Daddy

#5

Rose își menținu zâmbetul pe când Isabel trăgea puternic aer în piept. Era obiceiul ei de dinainte de a spune o întâmplare grozavă din trecutul foarte apropiat. Și nu de puține ori acea întâmplare se sfârșea cu intrarea amândurora în cine știe ce bucluc.

-Deeeeci! începu Isabel entuziasmată , nu ai idee unde avem să ne petrecem acest weekend!

Oh nu... își spuse Rose în timp ce își simțea inima cum o ia la goană. Nu că înainte de apelul prietenei sale se afla într-o situație mai favorabilă.

-Nu am nicio idee până nu îmi dezvălui ce prostie ai mai pus la cale de data aceasta. îi răspunse pe cel mai sarcastic ton.

O simți cum se bosumflă teatral la celălalt capăt al conversației. Mereu o face. Dar în final toate planurile îi ies precum își plănuiește. Așa că nu era nevoie să îi îmbunătațească starea căci nu dură mult până când vocea puțin ascuțită a lui Isabel răsună Ș

-Știi , uneori chiar poți să strici cheful de distracție al tuturor! făcu o pauză pentru a-și accentua cuvintele. Dar de asta sunt eu aici! Să te învăț cum să te porți ca un om normal. 

Rose oftă. Dacă Isabel aducea vorba de cât de normală era ea pentru persoanele de vârsta ei , sigur era implicată și vreo petrecere. "Abia am ajuns într-un nou oraș , abia ne-am instalat pentru facultate și ea deja simte nevoia să se facă praf la vreun chef anonim."

Din capătul celălalt auzi un sărut pe obraz urmat de protestele energice ale fetei. 

-Auch ! Nu trebuie să fi un idiot când vorbesc cu viitoarea mea soție! spuse Isabel persoanei care îndrăznise să îi pângărească pielea cu buzele sale.

Viitoarea mea soție , așa obișnuia să o numească când erau la liceu. Prietena ei era convinsă că vor sfârși împreună împărțind o casă cu încă o armată de pisici. Doar că încă de la început , Isabel era cea iubită și admirată de orice băiat , în timp ce Rose avea cele mai mari șanse să rămână cu pisicile. 

Nu o deranja și nici nu îi pica ranchiună . Erau prietene și oricât de arătos era tipul în cauză , Isabel a știut întotdeauna să își stabilească ce e mai important pentru ea. Până acum , Rose era "viitoarea ei soție" și era mereu deasupra tuturor. Iar dacă într-o zi , acest lucru se va schimba , ea o va înțelege pe deplin.

-După cum spuneam ! vocea prietenei sale o readuse la realitate , trebuie să vii cu noi la petrecerea organizată de studenții din ultimul an. Doar imaginează-ți oportunitățile. Socializare Rose, socializareeee....

-Woow.. știi ? Deja mă simt extraordinar de motivată să mă duc să îmi cumpăr o rochie nouă fix pentru ocazia aceasta. răspunse Rose la rândul ei plină de entuziasm.

-Serios?? se bucură Isabel .

-Nu. Știi bine că prefer să îmi petrec primele zile organizându-mi lucrurile prin noua casă.

Isabel oftă. 

Rose observă târziu cu ce interes Dean îi ascultă răspunsurile . De ce? se întrebă în sine pe când îi aruncă subtile priviri. Se concentră înapoi pe discuția cu Isabel încât nu observă când el se așezase rapid lângă ea și îi luă telefonul.

-Hey surioară. o salută acesta. 

-Ce vrei urâciosule? îi răspunse Isabel pe un ton iritat.

-La ce îți mai stă mintea aia creață? Ai de gând să faci furori la petrecerea studenților hm?

-Nu e treaba ta! 

-Și o mai corupi și pe Rose ca deobicei. 

Auzindu-și propriul nume în toată cearta aceea tipic fraților , nu se putu abține să nu roșească.  Între două caractere precum cei doi , ea mereu trebuia să rămână pe dinafară."  Ca deobicei Rose... roșește și demonstrează cât de stângace și slabă ești."

-Nu am la cine să corup. se plânse Isabel.

-Așa să rămână. îi răspunse Dean în timp ce îndepărtă telefonul de la ureche și încheia apelul.

De când îi păsa lui de viața ei? Și de când nebuniile surioarei lui mai mici deveniseră un motiv de îngrijorare pentru el?

Îi înmână telefonul privind-o în ochi. 

-Doar o pramatie ca deobicei. îi spuse zâmbind ușor.

Rose nu se putu abține și îi zâmbi ca drept răspuns. Era timpul să meargă acasă. Fusese prea mult timp în prezența lui și toata discuția cu Isabel nu făcuse nimic bun. Mai mult decât atât , o făcu și mai confuză în legatură cu noul Dean decât fusese înainte.

Se uită la ceas care bătu ora 22. Apoi îl observă pe el cum își luă o geacă și se încălța.

-Unde mergi? se repezi ea să întrebe.

-Credeam că e evident.

Dean îi zâmbi fermecător.

-Te duc acasă.