Suflet dăruit

Capitolul trei.

„O sa dispară in câteva săptămâni." Glasul lui rece și răgușit, mi-a făcut pielea de găina atunci când a vibrat dintr-o data lângă urechea mea. Vocea sa era atat de sigura încât ma făcea sa-l cred oricum. Se întoarce la locul său, piciorul drept urcand peste cel stâng, într-un mod masculin. El își menține privirea pe mine, parca așteptând un răspuns. „Încearcă sa vorbești, e ca o raguseala mai gravă." Spune simplu, ca și cum el ar fi trecut prin asta. Deschid gura, și un involuntar „a" iese lovit din gura mea, urmat de o raguseala, ca după o lunga pauza de tăcere. Ușor îmi curat gâtul, piscandu-ma parca prin interior, iar prin exterior, ca și cum ceva s-ar despica. O durere suportabila. Când simt ca gâtul meu e in stare sa ma ajute sa vorbesc, ma întorc ușor mai mult pe o parte, sa fiu poziționată chiar cu fata la el.

„Ăm." Ma bâlbâi, gândindu-ma ce ar trebuii sa întreb. „Ce s-a întâmplat?" Vocea mea suna ca și sparta, fără control.

„Aseară petrecerea nu a decurs așa cum s-ar fi așteptat." Începe acesta, gesticuland din mâini, privindu-mă larg in ochi. „Toată lumea s-a îmbătat, au fost mici discuți, printre care și o bătaie, la care ai participat involuntar." Pare atat de ireal, nu-mi aduc aminte nimic din toate astea. Un „Oh" îmi părăsește uimit gura.

„Si unde ma aflu acum?" Spun analizând camera.

„Aceasta este casa mea." Devin din ce in ce mai confuza.

„De ce nu sunt la un spital acum?" Întreb, vrând sa scap de întrebările care se învârt in jurul capului meu. Sa înțeleg mai bine situația.

„De obicei pui la fel de multe întrebări?" Glasul sau ușor iritat se rasteste împotriva mea. Și deja ma aflu intr-o situație dificila, simt ca îl deranjez, dar vreau doar sa știu ce se întâmpla.

„Iartă-mă dacă probabil sunt sâcâitoare, dar pune-te in locul meu, ce ar trebuii sa fac?" Ma ridic in șezut brusc și regret imediat mișcarea, picioarele mele atingând ușor podeaua. Icnes imediat când simt o înțepătura in rana, usturand mai mult de cât și-a propus. Ma simt atat de slaba, lipsită de putere. Îl simt pe acesta lângă mine, mișcându-mi capul intr-o parte, privind cu atenție rana. Ochii mei se închid, iar gura doar geme de durere.

„Te deranjează dacă mai stai o vreme aici?" Îmi deschid ochii, pentru câteva clipe căutându-l, și nu înțeleg ce ar trebuii sa însemne asta.

„Poftim?" Spun iar acesta se aseaza lângă mine.

„Rana ta trebuie atent supravegheată, nu prea ai voie sa faci mișcări bruște." Termina acesta cu o doza maxima de seriozitate, și zero expresie faciala.

„Ma voi duce la un spital." Spun privindu-l in ochi, asigurându-l ca totul e bine. Acesta își rotește ochii, și oftează grav.

„De ce ești atat de dificila?" Acesta spune cu un ton smiorcăit dar in același timp dur și jos. Nu-i înțeleg reacția, nu îmi dau seama ce am zis greșit, și nu știu ce îl deranjează. „Nu poți merge la doctor." Ochii mei se lărgesc, iar expresia feții mele arată ca și cum ar fi auzit cea mai mare prostie posibila.

„De ce, ma rog?" Furia din glasul meu se aude foarte subtil, iar brațele mele subțiri urca unul peste celălat.

„Chiar vrei sa sti de ce?" Acesta întreabă rapid, iar maxilarul sau se încleșteaza, mici fiori alergând pe șina spinări mele.

„Da, vreau!" Vocea mea aleargă singura in fata, toată ființa mea facand câțiva pași in spate. Cuvinte rostite repede, mult prea repede.

Se ridica in picioare și din instinct ma dau puțin mai in spate. Privirea mea analizează rapid vena ce pompează pe gâtul sau, făcându-mi inima sa se micșoreze și mai tare. Înălțimea  sa era devorantă, iar „intimidarea" era puțin spus pe lângă ce simt eu acum. Ma privește preț de câteva secunde, un zambet frustrant apărând pe fata sa, și se întoarce cu spatele la mine, mâinile sale fiind pe solduri.

„Uite, așteaptă sa te vindeci, sau cel puțin sa fi in stare sa mergi pe picioarele tale, iar după îți promit ca îți voi spune de ce." Vocea sa suna mai calma. Atat de bizar, ma pun intr-o situație grea de rezolvat. Calculez rapid in mintea mea, și toate rezultatele îmi dau cu virgula, dar un singur lucru este clar, și el vrea ca eu sa ma fac bine, in plus, ii sunt recunoscătoare ca m-a adus aici, și a avut grija de mine in tot acest timp. Aleg sa fac cum spune el, trecând peste faptul ca încă nu înțeleg nimic, creierul îmi spune sa ripostez dar inima îmi spune pur și simplu sa tac. Aprob din cap, pierzând războiul. Acesta arătând mulțumit.

Iese din camera rapid și se întoarce in mai puțin de 5 minute, cu niște biscuiți și un pahar mediu umplut cu lapte, ambele așezate pe o tava verde. El le aseaza pe noptiera de lângă pat, și îmi face semn sa iau. Apuc stângaci un biscuite, și îl pun între buzele mele, savurând mai întâi gustul. Nu am mâncat nimic de ieri, și simteam un disconfort, dar nu mi-am dat seama in nici-o secunda ca defapt îmi este foame, am fost concentrata pe rana de la gâtul meu atat de tare și pe locul in care ma aflu, încât am uitat aprope tot. Biscuitele se fărâma in gura mea, împrăștiind gustul de vanilie. Apoi iau o gura mare din paharul cu lapte, și îl țin in gura timp de câteva secunde, apoi îl înghit. Continui sa mânanc biscuiți, terminând totul într-un timp record, iar in tot acest timp, fiind urmărită mișcare cu mișcare. Nu m-am simțit inconfortabil, dar fiindu-mi atat de foame, nici nu mi-a pasat.

In următoarea secunda, soneria de la usa se aude, patand liniștea din aer, iar el nu pierde timpul și se îndreaptă cu pași mari spre usa.