Sufletul îmi este pe marginile rămășiței din speranțe, respriația mă sufocă , aerul mă îneacă , întunericul mă înconjoară, viața îmi este în zadar , stelele se sting , zâmbetele se transformă în fețe neutre , de tristețe , pașii devin staționari , drumul însuși mă poartă precum o vale , picioarele mă țin în loc , clipirile mă sting pentru fracțiuni de secunde , iar apoi revin la viață , cu sufletul spulberat , lipit de sol , cu lacrimi amestecate cu dureri acute și ascuțite de suflet , clipe se derulează în spatele clipirilor , o stare de agonie și neputință mă snopește în spate , inima cedează , revine , apoi , când îmi adun forțele necesare să mă ridic , privirea îmi e ațintită în pământ , îmi văd forma în locul unde am fost prăbușit , îmi văd lacrimile și îmi simt fiecare sentiment din nou și din nou , de data asta forțele care să mă reînalțe sunt mai slabe ca niciodată , lacrimile sunt mai multe decât erau vreodată , propriile forțe mă pun în genunchi , prorpii ochi diluează fiecare culoare în negru și blurează vederea cu lacrimi , inima îmi bate slab și mâinile sunt așezate în pământ , cuvintele se zbat să iasă , însă când gura se deschide mă înec cu înghițiturile . Cu capul plecat , sufăr ca un copil de mult uitat , pentru lucruri ce de mult le-am renegat și neacceptat. Era o întrebare ce îmi spunea cineva drag inimii mele :" Răzvan, de ce plângi brusc?"
Eu:" Fiindcă nu vreau să te înjosesc cu ceea ce sunt , te iubesc prea mult , aș prefera să mă sting în brațele tale, decât să îți pun patima asta strămoșească în suflet , eu niciodată n-am înțeles lumea asta și simt că nu îți fac ceva demn de ce simt , nu vreau să devin asta , nicodată n-am vrut și n-am înțeles."
Amesteci stări de neînțelegere și confuzie , încerci să înțelegi ceva neînțeles , cu speranța îngenuncheată , aripile pline de sentimente care te apasă în țărână și te trage , ajung cu privirea în josul genunchilor , cu mâinile îmbinate într-un mâner de sabie , cu aripile slăbite și care luftează aerul , în scopul reatingerii condiției de zburător , dar nereușind , lacrimile mele ating mânerul sabiei , sângele din inima mea se scruge spre abdomen , apoi pe genunchi , atingând pământul unde este vârful sabiei îngropat. Încercând să-mi descătușez mâinile de pe sabie , sangele din inima mea țâșnește într-un șuvoi , provocându-mi mai multă denădejde că voi reușii să mă descătușez . La fel ca o stea căzătoare privirea mea se îndreaptă înspre tăișul sabiei înfipte în pământ , un tăiș lucios și strălucitor unde îmi surprind refelxia fizionomiei feței care nu era decât una învelită în lacrimi și lipsită de vreun rânjet de bucurie. Cu puteri pe care niciodată nu le-am adunat , aripile vor a mă levita din genunchi , dar strânsoarea mânerului acelei săbii mă ține în genunchi , cu ultimele mele forțe suspin și gem de durere în plânsete concentrate și din toată suferința mea , vulnerabil cum am devenit la lupta cotidiană privirea mă poartă parcă spiritual într-un tunel strălucitor și lumnios precum intensitatea unor mai mulți sori îmbinați la un loc . Pentru o clipă durerea mea se potolește , se amorțește , încercând să ajung la capăt simt o palpare asupra obrazului , o enegrie parcă mă ciupește precum o urzică , nu observ un trup , o înfățișare , dar simt forma unei mâini care mă mângâie ușor și cu grijă , cu finețe , cu fiecare pas simt că sunt însoțit de acea anomalie și senzația prezenței se intensifică . Rostitindu-mi-se de repetate ori numele , răspund.
Vocea aceea atât de liniștitoare , care parcă mă îmbrățișa îmi spuse astfel: " Ești un înger , nu pierde nădejdea , un războinic ca tine niciodată nu cade să piardă o luptă cu contemporanul , ești o rază a strălucirii soarelui făcut de mine , de pierzi calea și ți se îngreunează inima , Eu voi venii în a te salva și a îți spune să nu te îndoiești , trebuie să îți aduni cuvinte , lacrimi , răbdări , să îți amintești din reflexia propriei tale persoane cine ești , pentru ce lupți , cât ai luptat , cu ce demoni te-ai luptat să dobândești înălțimea unui zburător . Șterge-ți lacirmile , caută sursa ce te întărește și care te-a ținut în picioare atâta vreme și te-a reînălțat negreșit . Tu ai forța să te ridici și să înfrângi ce te doboară , ai cuvinte sincere să te încurajeze , inimă pură să îți ușureze zborul .
Lacrimile mele se scurg peste privire , iar simt cum senzatia acelei mâini care mă atinse se oprește și dispare , revin la realitate , simțindu-mi aripile cum mă înalță , apuc paloșul și în timp ce mă ridic din genunchi mă sprijin de el cu o mână , iar cu cealaltă îmi astup inima rănită . Cu greu mă repun pe picioare , iar apoi urc lama la nivelul feței , observ că deși o lamă care niciodată nu mă tăiase conține sângele meu , o armă care am preceput-o ca fiind un stâlp ce mi-a sprijinit ridicarea , am realizat că uneori ca să te poți ridica trebuie să ai ceva de care să te remezi pentru a-ți putea amintii că poți să lupți mai mult decât oricine fiindcă ești acolo , încă în viață , deși îngenuncheat , datorită luptei tale zilnice. Trebuie doar să îți amintești că pentru luptă ai nevoie de o armă , iar acea armă este faptul că indiferent cât de tare ești izbit într-o căzătură , lângă tine se află speranța și încurajarea de care trebuie să îți rezemi sufletul afectat de dureri de nedescris. Cineva a lăsat lumea în așa fel încât fiecare căzătură îți va pune lângă tine noi arme pe care să le folosești în luptele următoare ,uneori aceste arme sunt atitudini , alteori aceste arme sunt întăriri , amintiri care îți concentrează puterea de care ești lipsit în acel timp și de care ai nevoie să te pui înapoi pe picioarele tale.
CITEȘTI
Lipsit de sens
عشوائيO mică sinteză scurtă , diferită și sinceră cu mici detalii enorme despre tot ce ne înconjoară, cu un calcul diferit într-un fel anume și aparte .
