The photographer|l.s|

twenty three

 Prima zi de profesor universitar merge destul de bine pana acum. Am cunoscut in mare toate clasele la care voi preda anul acesta. Si totusi ma gandesc serios sa nu stau aici mai mult de un semnestru. Nu inteleg de ce am acceptat din prima. Predatul nu e tocmai ceea ce ma vad eu facand pentru a trai. Sunt spontan, ambitios, ma hranesc cu adrenalina si arta nu pot sa stau intr-un singur loc cateva ore pe zi vorbindu-le unor persoane despre arta daca ei nu au gustat-o inca. Pot doar sa le starnesc interesul pentru mai mult, dar starnindu-le lor interesul imi starnesc mie pofta de viata si calatorie.

Ma uit la ceas. Se pare ca am o pauza de o ora inainte de urmatorul curs. Dau sa-l sun pe Lou, pentru ca deja mi-e dor de el, sunt un disperat stiu, dar primesc un apel de la Niall. 

-NIIIIIIIIIIIIIIII, ce mai faaaacii? eram prea extaziat dar nu ma puteam abtine, chiar mi-a fost dor de el.

-Buna, Harold! Doamne, mi-ai lipsit. Cum merge job-ul pana acum? Eu si Niall ne-am apropiat mult in ultimele luni. Stie de Lou, de job, de familia mea de Gemma... Stiu ca ma pot baza pe el daca am nevoie si odata cu apropierea asta am lasat formalitatile la o parte.

-E prima zi, si deja vreau sa ma reintorc la revista.

-Si noi. Fotograful nou nu face nici doi bani, jur. E un imbecil. Te-ai pensionat tu si se duce revista naibii.

-Nu m-am pensionaaat, chicotesc. Am vrut sa petrec mai mult timp cu Lou, dar nu simt ca ma ajuta vreun fel mai ales ca nu e chiar job-ul meu de vis. Sunt nefericit.

-Lou nu the face fericit?

-Glumesti? Louis e singura mea scapare de la relitate. Ma uit la el si simt ca respir alt aer. E o gura de aer proaspat. 

-Atunci fii doar tu cu el. La revista oricum lucrai de acasa si mereu calatoreai, ceea ce inseamna ca il poti aveam 24/7 langa tine facand si ceea ce iti place.

-Surorile lui sunt la noi, iti amintesti? A avut grija de ele pana acum, nu poate sa le lase balta pentru mine. 

-Dar nu le lasa balta. E vorba ca voi trebuie sa va traiti viata Harry. Cati ani are cea mai mare?

-19. Nu poate sa o lese pe ea sa aibe grija de ele. E tanara, acum isi incepe viata. Plus ca Lou nu vrea ca ea sa fie ca el. Lottie vrea sa faca o facultate, vrea sa se dezvolte, nu o poate impiedica dintr-un motiv egoist. MAi ales ca gestul egoist il constitui eu.

-Haz, Bella ar putea avea grija de ele cat timp voi sunteti plecati. Adica pe tine te-a dadacit pana la 21 de ani.

-Am 25 si inca o face Niall. E a doua mea mama, si asta chiar ar putea fi o idee buna. M-am plictisit deja, cred ca maine dimineata imi dau demisia. Niall incepe sa rada zgomotos.

-Numai tu puteai sa lucrezi o singura zi intr-un loc obisnuit si sa-ti dai demisa a doua zi pentru ca te-ai plictisit. Incep si eu sa rad. 

-Adevarat.

-Trebuie sa plec acum, ne auzim mai tarziu. Saluta-l pe Louis din partea mea. PAaaaaaa!!!! Inainte de a mai apuca a raspunde imi inchide. Foarte frumos. Evident ca am vorbit cu Niall si acum nu mai am timp sa vorbesc cu Louis. Se pare ca e ultima mea ora. 

Ma gandesc sa-i fac lui Louis o surpiza. Un buchet de crini albi, pentru ca sunt florile lui preferate, si un vin rose i-ar face seara mai buna, la pachet cu mine mai devreme acasa, bineinteles. I-am spus ca voi ajunge mai tarziu acasa. Va fi mega surprins sa ma vada cu mult mai devreme. 

Intru pe varfuri in casa, ma descalt si dezbrac cu buchetul de flori in mana si vinul in cealalta pasesc spre dormitorul nostru. Imi simt inima bubuindu-mi in piept la imaginea din fata mea: un  Louis foarte infierbantat era calare pe un brunet si-l saruta de parca ziua de maine ar depinde de asta. Nu mi-au observat inca prezenta. Continui sa privesc cu lacrimi in ochi, auzindu-mi inima literalmente sfasiindu-se si rupandu-se. Lacrimile incep sa-mi incetoseze vederea, bratele mele deja slabite scapa sticla cu vin si buchetul. Zgomotul sticlei sparte le atrag intr-un sfarsit atentia celor doi amorezi. Louis se uita la mine socat neastepandu-se sa ma vada asa devreme acasa. Imi dreg putin glasul inainte de a-i vorbi.

-Cine-i el? nu am tipat, nu eram furios. Ma simteam slab si vulnerabil, prost, distrus, mic si neinportant, invizibil. Treaceam prin toate starile negative doar prin furie nu.

-Harry, pot sa-ti explic... se ridica de pe el si inainteaza spre mine incercand sa ma atinga. Ma feresc, doar gandindu-ma la mainile sale pe ale mele deja simt arsuri. Lacrimile curgeau din ce in ce mai mult, dar cine le mai baga in seama.

-Nu cred ca poti... Sa inteleg ca dupa mai bine de un an de relatie te-ai saturat de mine? Imi pare rau ca nu am fost suficient de bun pentru tine. Durerea era prezenta in vocea mea, pentru ca durerea psihica se transformase deja in fizica. Nu mai puteam sta acolo vreo secunda. Am urcat la etaj in una din camerele de oaspeti libera. Am incuiat usa si am cazut sprijinindu-ma de ea. Durea, durea enorm de mult. Tremuram cu genunchii la piept plangand in exasperare, gandindu-ma cu ce am putut gresi sa merit asta, exact de la persoana de la care m-am asteptat mai putin. Il auzeam cum tipa si izbea pe jos apoi o usa trandindu-se. Pasi pe hol ce se indreptau spre camera in care ma aflam. A ciocanit la fiecare camera de oaspeti pana sa ajunga la a mea. Ciocane odata, dar evit sa-i raspund.

-Harry, stiu ca esti aici, aud cat de greu respiri. Lasa-ma sa intru te rog... doar auzindu-i vocea simteam cum sufletul mi se sfasie din ce in ce mai mult, un nou rand de lacrimi, suspind dinnou printre sughituri. 

-Imi pare rau... soptesc. 

-Poftim? 

-Imi pare rau... zic suficient de tare incat sa ma auda.

-Harry, babe-

-Nu mai ai dreptul sa-mi spui asa Louis. Te rog lasa-ma...

-Pentru ce iti pare rau?

- Ca nu am fost suficient de bun pentru tine, ca mi-am sacrificat fericirea angajandu-ma intr-un loc pe care-l urasc ca sa fiu alaturi de tine, sa ma mai mult timp pentru tine, sa fiu iubitul pe care ti l-ai fi dorit, ca te iubesc atat de mult incat simt cum viata mea a luat-o la vale din a doua secunda cand te-am vazut in bratele lui... Imi parea asa de rau ca nu sunficient de bun pentru tine... 

-Harry, lasa-ma sa-ti explic...

-NU ACUM, cu ultimele puteri dau cu pumnul in usa si ma indrept sper pat. Ma bag sub paturi plangand incontinuu. Pieptul ma durea, aveam un gol enorm in stomac, capul ma durea, ochii ma usturau de la atata plans si totusi am reusit adorm in stare in care eram. Louis nu a mai incercat sa vorbeasca cu mine in seara aia. 

Si daca Harry era atat de distrus din cauza persoane pentru care si-ar fi dat viata avand cateva ganduri sinucigase, fara sa-si fi luat pastilele pentru bipolaritate de cateva zile bune, nimeni nu trebuie sa stie.

Si daca Louis se ura de suflet pentru ce i-a facut lui Hazza a lui, la randul lui plangand pana a adormit, nimeni nu trebuia sa stie.