Aruncată în vis

Unu

  Un an. A trecut un an de la aceea noapte şi tot nu pot uita. Chiar dacă „relaţia" noastră s-a mai dezgheţat de atunci, încă nu pot uita privirea lui. Doamne, era atât de multă furie în acea privire! Nu-mi venea să cred. Nici acum nu îmi vine. Doar când mă gândesc la figura amenințătoare pe care o avea pe chip mi se face pielea de găină.

  Expresia lui blândă şi prietenoasă de regulă, se transformase într-o mască a urii pure. N-ai fi crezut că o persoană precum Chris poate avea atât de multă furie în el. Furie care era îndreptată spre oricine şi orice. 

  Un fior de groază îmi alunecă pe şira spinării când mi-am amintit cuvintele lui:

  ― Nu mă cunoşti! Nu ştii nimic despre mine şi nu ai nici un drept să de bagi în viaţa mea.

  ― Aşa e, poate că nu te cunosc, dar vreau. Chris, lasă-mă să văd cine eşti în realitate. Ştiu că de fapt eşti o persoană bună.

  ― În realitate eu sunt un nemernic. Şi dacă nu am fost aşa mereu, sunt acum şi ador asta!

   A sărit de pe pervazul pe care stătea şi a plecat nervos, lovind cu piciorul în tot ce prindea. Iar eu nu puteam face altceva decât să îl privesc cum pleacă. A fost cel mai dureros lucru care mi s-a întâmplat.

  Dar acum era mai bine. Începusem să vorbim din nou după o perioadă de vreo şase luni în care ne-am tot evitat şi nu ne-am spus nici măcar un cuvânt. Acum vorbeam. Nu să vorbim aprofundat sau mai ştiu eu ce. Pur şi simplu. Vorbeam ca doi oameni care se cunosc şi sunt nevoiţi să mai schimbe câte un „Bună, ce faci?" din când în când.

  Nu ştiu exact de ce îmi amintisem de asta. Am trecut de faza cu amintirea acelei nopţii al naibii de ciudate de mult timp. Cam de vreo şase luni, când viaţa mea începuse să reintre în normal. Dar în dimineaţa aceasta, când l-am văzut în campus, nu m-am putut abţine să nu îmi amintesc. Ceva din ochii lui îmi aminti pe loc de acea seară, pe care mi-aş dori din tot sufletul să o uit!

  ― Luna!

  Allison mă scutura puternic de braţ, trezindu-mă din visare.

  ― Ăăă, ce? A 25.

  Toată clasa începu să râdă, iar eu m-am uitat confuză în jur. 25 era răspunsul meu pentru orice întrebare. De regulă mă apuca visatul cu ochii deschişi la matematică şi cum nu înţelegeam oricum nimic din ea, profesorul James nu se supăra niciodată dacă nu era bine. O dată chiar mă oprise după ore şi îmi explicase asemenea unui copil de trei ani că 25 nu era răspunsul la toate exerciţiile. Iar eu i-am răspuns foarte convingător că era un răspuns mult mai bun decât 1. Asta l-a făcut să râdă şi m-a lăsat să plec.

  Dar acum nu eram la mate, ci la engleză. Şi se pare că tocmai am întrerupt-o pe doamna Shalom  din recitarea nu ştiu cărui pasaj din „Romeo şi Julieta". Perfect!

  ― Mulţumim, domnişoară Morgan că ne-aţi lămurit. 25 nu este răspunsul la întrebarea mea, şi dacă ai fi fost atentă, ai fi ştiut care este aceasta. Făcu o mică pauză şi îşi luă privirea aceea acră, amplificată parcă de lentilele ochelarilor săi cu rame în forma unor aripi – cred eu, pentru a se adresa clasei: Clasă, cine poate repeta întrebarea şi pentru domnişoara Morgan?

  Nici măcar cea mai mică mişcare. Era clar cât de atenţi fuseseră şi colegi mei de clasă, iar cei care chiar fuseseră atenţi, nu erau interesaţi să mă facă de râs. Ori pentru că îmi sunt prieteni, ori pentru că nu le pasă.

  Chiar când am crezut că o să scap cu bine din asta, o voce piţigăiată şi bine cunoscută rupse tăcerea.

  ― Da, Mia? spuse profa Shalom.