Aruncată în vis

Epilog

  La începutul vacanţei mi-am pus o dorinţă pe prima stea apărută pe cer, în prima seară de vacanţă. Mi-am dorit ca măcar odată să se întâmple ceva interesant, să dezleg un mister. Dorinţa mi s-a îndeplinit. Chiar în acea seară am văzut un monstru, care s-a dovedit a fi un vârcolac şi mai apoi prietenul meu. Am aflat că sunt vrăjitoare şi doar eu pot salva oraşul şi pe locuitorii lui de la o eternitate în acest loc.

  Acum o sută şi ceva de ani, o vrăjitoare puternică, care era sau nu o membră a familiei mele, a aruncat un blestem asupra oraşului drept pedeapsă pentru revolta care l-a împărţit în trei în urma vânătorii de vârcolaci. Şi singura care putea rupe blestemul şi elibera oraşul eram eu. Doar că nu prea ştiam cum anume.

  De ceva vreme, nu ştiu să spun cât, am început să intru frecvent în transe care mă făceau ori să desenez viitorul, ori să scriu chestii ciudate. Cred că e un dialect străin, vechi, sau un fel de cod. Mi se pare cunoscut, chiar dacă nu l-am mai văzut în viaţa mea. Jurnalul meu este dovada vie în acest caz.

  Oh, şi să nu-l mai punctez pe fiul primarului care e un sociopat criminal şi care mi-a ucis prietenul, pe Jay.

  Dacă toate astea sunt consecințe a dorinței mele, sau poate că oricum urma să se întâmple aşa, nu ştiu. Ce ştiu este că preferam să trăiesc în ignoranță. Poate aşa, Jay ar mai fi fost încă în viaţă şi eu nu mai eram văzută ca o armă sau marea speranţă pentru un viitor departe de Darkbrooke. Poate eram văzută doar ca Luna, fata căreia nu îi pasă de ce se întâmplă în jurul ei.

  Dar aici cu este loc de poate, şi asta este noua mea viaţă. Fie că îmi place sau nu, trebuie să mă împac cu ea. Acum ignoranța nu mai este pentru mine. Am devenit mai implicată decât oricine altcineva şi am prea multe de pierdut ca să renunţ acum. Trebuie să merg până la capăt şi să îmi accept soarta.

Link-ul către volumul II în comentariu mai jos.