Aruncată în vis

Douăzeci şi patru

    Am ieşit cu toţi în ordine din camera de metal. Ceilalţi care au fost închişi împreună cu Nick şi băieţi au fost mai mult decât încântați să ne ajute. Plus de asta, membri haitelor lor se aflau în fabrică, probabil căutându-i. Aşa că odată ce am ajuns la primul nivel ne-am despărţit pentru ai căuta şi pe restul. Nu se poate numi a fi un plan. De fapt nu era deloc unul, dar toţi erau dispuși să se ajute uni pe alţi până aveau să iasă de aici.

  ― Şi noi ce facem? întrebă Mark când rămânem singuri.

  ― Mda, Lu, şi noi? Ador faptul că ai venit după noi, dar nu înţeleg de ce i-ai lăsat să plece. Dacă o să fim atacați nu ne vom putea apăra pe deplin. Am putea fi în minoritate şi să ţinem cont că nu avem arme.

  Ca întotdeauna, Jay gândea mult prea mult şi mult prea prost. Mda, exista o posibilitate să fim atacaţi sau altceva, dar dacă ne grăbeam, puteam evita asta cu uşurinţă. Oricum nu aveam de mers prea mult...

  ― Fiecare e liber să îşi găsească haita. Şi exact ca ei, suntem şi noi. Aşa că dacă aţi terminat cu văicăreala, aş vrea să ne mişcăm înainte să ne găsească Allan.

  Prieteni mei făcu un schimb rapid de priviri confuze, dar nu au obiectat cât eu am înaintat spre scări.

  ― Unde mergem? întrebă Nick.

  ― În ceea ce a fost odată cameră de prelucrat. Restul sunt acolo.

  Jem se opri pe loc şi mă privi ca pe o nebună. Era clar că nu aveam de unde să ştiu unde sunt restul. Plecasem cu Jem din camera de interogatoriu direct la subsol şi nu ne-am întâlnit cu nimeni care să ne spună că vor fi acolo. N-aveam de unde să ştiu că ei sunt acolo şi nici un ştiam. Adică ştiam, dar nu eram sigură. Nu era o informație oficială, ci doar o presimțire că Chris ar fi acolo.

  Am urcat scările în linişte. Când am ajuns pe la jumătatea drumul am auzit zgomot. Un zgomot făcut de mașinării. Era un sunet enervant, scârţâit, de parcă aparatura nu ar mai fi fost folosită de ani. Ceea ce era adevărat, dar nu aveam timp să mă minunez de faptul că încă funcționau. Trebuia să ajung sus. Cât mai repede.

  N-a fost nevoie de nici un îndemn sau altceva de genul acesta. Toţi am început să alergăm la unison şi cum era de aşteptat, eu am rămas pe urmă. Mda, nu toţi aveau capacitatea de a alerga mai repede decât era normal. Şi nici nu eram o fire sportivă din fire.

  Când am reuşit să ajung şi eu într-un final la capul scărilor şi mi-am făcut loc printre băieţi pentru a ajunge în faţă să văd ce se întâmplă, puținul aer care îmi mai rămăsese în plămâni ieşi afară. Am crezut că sunt pe cale să leşin, dar o mână puternică mă prinse de talie şi mă trase aproape.

  Iniţial nu am înţeles care a fost intenția lui Nick. Eram capabilă să stau şi singură în picioare, nu aveam nevoie să fiu sprijinită. Dar abia cât am simţit mâna lui încordându-se pe talia mea am înţeles. Eram pe cale să mă arunc înainte şi nici măcar nu mă gândisem la asta. Măna lui era menită să mă ţină în loc, dar nu fu suficient. Când mă aflam într-o situație de acest gen, nimic nu îmi stătea în cale.

  ― Chris, am ţipat cât mă mai ţineau plămâni mei fără aer. Se pare că suficient de tare cât să atrag atenţia asupra mea.

  Chris era aruncat pe banda rulantă, pe care în mod normal ar fi stat un buştean de două ori cât el, şi se apropia de ferăstrău. Iar Allan stătea lângă manete şi râdea.

  Nu m-am gândit deloc când m-am aruncat spre Allan, îmbrâncindu-l de lângă manete şi zgâriindu-l din nou pe faţă. Urlă de frustrare şi durere, dar se dădu suficient de mult în spate cât să pot trage de manetă, de data asta pentru a face un lucru bun. Şi din fericire, n-am fost întreruptă.