Aruncată în vis

Patru

  Lumina farurilor m-a orbit, iar eu am făcut lucrul care nu se face niciodată într-o asemenea situație. Am stat şi m-am uitat la ele, fără să le văd sau să aud zgomotul claxonului.

  Maşina s-a oprit la un milimetru de mine. Dacă respiram sau mă mişcam chiar şi un pic puteam atinge bara de protecţie.

  ― Luna, ce naiba ai! strigă KC, ieşind in maşină. Ţi s-a urât cu binele? Dacă te loveam?

  Încet, mintea mea a început să funcţioneze, dar mai greu decât o face viteza mea de conectare la internet! Era o viteză minusculă şi abia reuşeam să înţeleg tot ce se întâmplase în ultimele cinci minute. Steaua, dorinţa, altă dorinţă, zgomot de frunze uscate şi crengi rupte... Creatura... Da! Văzusem ceva în pădure. Ceva înfricoșător cu ochii asemenea aurului lichid, sau ca fasciculul unei lanterne de mici dimensiuni. Am vrut să mă duc spre ea, dar apoi a mârâit la mine şi mi s-a făcut frică. Am fugit... Şi am ajuns aici aproape lovită de KC cu maşina.

  ― Luna, mă bagi în sperieţi! exclamă disperat.

  ― Era ceva acolo, spun.

  ― Acolo unde? O Doamne, am mai lovit ceva cu maşina?

  Se aplecă să vadă dacă chiar lovise ceva.

  ― KC, nu ai lovit nimic cu maşina. Era ceva în pădure. M-am speriat şi am fugit...

  ― Şi asta te-a făcut să sari în faţa maşinii?

  ― Îmi era frică! Nici nu te-am văzut!

  ― În fine, hai să te duc acasă...

  Mă feresc de atingerea sa, luându-l prin surprindere cu mişcarea mea bruscă.

  ― Nu, vino! Trebuie să vezi asta, spun şi îl apuc de mână, începând să-l trag spre pădure. Era aproape inutil, de parcă trebuia să mut un bolovan.

  ― Eşti nebună?

  ― Bicicleta şi rucsacul meu sunt acolo. KC, mi-e frică să mă duc singură...

  ― Ah, Luna...

  Deşi ofta şi îşi exprima vizibil nemulţumirea, KC a mers cu mine în pădure să îmi recuperez rucsacul. Bicicleta o urcasem deja în portbagajul maşinii lui. Îmi dădu o lanternă şi mă lăsă să merg prima, arătându-i drumul.

  ― Ce viaţa mea căutai singură pe aici? întrebă el.

  ― Mă uitam la stele...

  Se opri în loc, privind lung la mine.

  ― N-ai minte..., bombăni el, dar nu mai protestă.  Unde zici că ţi-ai lăsat rucsacul?

  ― Acolo, lângă movila aia.

  KC se duse după rucsacul meu, iar eu am rămas cu lanterna fixată pe locul unde văzusem creatura. Acum era gol. Nici nu mă aşteptam la mai mult... Probabil venise după mine, dar când apăruse KC îşi luase tălpășița. Nu că ar fi fost vreo surpriză. Era clar că nu voia să...

  ― Luna, eşti sigură că ţi-ai lăsat rucsacul aici? întrebă KC. Pentru că nu vreau să te dezamăgesc, dar nu e nimic aici.

  ― Cum? E imposibil! mă întorc cu lanterna spre el. Era acolo. Tocmai ce îmi strânsesem lucrurile când l-am văzut...

  M-am dus în grabă lângă el pentru a mă asigura că avea dreptate. Nu ştiu cum se face, dar, ei bine, rucsacul meu dispăruse...

  ― Nu, nu se poate! Era aici! exclam supărată, mutând lanterna după fiecare piatră sau movilă. Ştiu sigur că l-am lăsat aici când am auzit foşnetul acela în pădure. Sigur l-a luat el.