Aruncată în vis

Trei

   ― Glumeşti, nu? spuse Shane după ce termin de povestit.

  ― Ba deloc.

  ― Stai aşa. Vrei să spui că ai stat în tren lângă Chris Blake şi aţi vorbit ca doi oameni normali?

  ― Da! Ce-i aşa de greu de crezut?

  O fi Shane vărul meu, dar uneori era puţin enervant. Cam în momente de genul ăsta.

  ― Păi stai să vedem, spuse Shane şi se aşeză mai comod în scaunul lui.

  Ne oprisem amândoi la singura cafenea din oraş, dacă se poate numi cafenea. Un loc în care se adună mare parte din beţivi oraşului atunci când nu sunt deschise cele două baruri existente. Un loc destul de mizer după mine, dar pentru standardele din Darkbrooke este un loc de vis. Ei bine, cel puţin aveam unde să beau şi eu o cafea sau un suc cu vărul meu înainte să mă lase acasă.

  ― De fiecare dată când îţi spuneam să te duci să vorbeşti cu el, tu nimic, spuse Shane pe un tot certăreţ, dar nu puteam să-l contrazic, aşa că l-am lăsat să continue: „Ce să vorbesc cu el?", mă imită cu un glas piţigăiat.

  ― N-am spus aşa, sar eu ca arsă.

  ― Ba exact aşa ai spus!

  Shane cred că e singurul din lume cu care mă contrazic şi, ei bine, pierd. Logica lui, atât de logică, îmi demonstrează mereu că are dreptate, iar eu mă înşel. Cred că acesta e principalul motiv pentru care ne ciondănim aşa de des. Dar cum spuneam: e vărul meu şi dacă nu ar fi el m-aş urca pe pereţi. O fi el aşa nebun ca mine, dar întotdeauna ştie ce să spună.

  ― Bine, poate am spus aşa, dar nu în felul în care ai spus tu acum. Cu alte cuvinte...

  ― Ba au fost exact cuvintele astea! Verişoară iar te contrazici cu mine?

  ― Bine am spus asta şi cu aceleaşi cuvinte, dar pe alt tot, spun repede.

  ― Bun.

  Nu era tocmai o înfrângere. Adică de data asta câştigase doar două din trei, nu? Nu puteam spune să am pierdut în totalitate. Câştigasem şi eu o luptă. Şi oricum... aveam nevoie de meditații la mate.

  ― Data viitoare când îţi spun să faci ceva, atunci aşa să faci! Ne-am înţeles?

  ― Ok, capitulez.

  ― Aşa. Acum hai să te duc acasă.

  După ce am achitat nota pentru băuturile noastră şi ne-am dus spre maşină.

  ― Tot nu-mi vine să cred că ai făcut tu asta, spuse Shane când ne urcam în maşină.

  ― Ştiu, nici eu!

  Îi înţelegeam surprinderea. Adică totuşi... şi eu eram surprinsă. Am vorbit cu Chris Blake şi prin asta vreau să spun că am vorbit cu Chris Blake. Ştiu că probabil mă purtam ca o puştoaică îndrăgostită, dar nu mă puteam abţine. Eram aşa de fericită!

  Shane m-a dus până acasă, un lucru pe care îl puteam face şi pe jos în cutia de chibrituri numită Darkbrooke, orăşel care nu are mai mult de câţiva kilometri. Dar ţinând cont de faptul că aveam şi bagaje, nu mă deranja deloc să fiu lăsată chiar în faţa casei. Ba din contră. Eram în culmea extazului. Nu că n-aş fi fost deja.

  ― Ne vedem diseară? întrebă Shane.

  ― Da. Mă suni.

  ― Ok. Şi ai grijă, Rază-de-soare. O să orbeşti pe cineva cu lumina ta!