Aruncată în vis

Cincisprezece

   Două braţe mă cuprinseră pe după umeri şi acum mă strângeau puternic, spunându-mi că totul va fi bine. Sau cel puţin bănuiam că asta mi-ar spune, pentru că eu nu auzeam nimic în afară ţipetelor de agonie şi a ororii. Nici nu vedeam altceva decât sânge şi distrugeri. Doamne era atât de mult sânge! Abia puteam să privesc, dar nici să-mi întorc privirea nu puteam.

  — Luna, străbătu o voce până la mine de dincolo de sunetele agoniei. Luna, uită-te la mine!

  Să mă uit? Dar unde? Nu văd nimic decât distrugeri. Nu vreau să mai privesc asta! Îmi închid ochi ca să nu mai văd dezastrul şi îmi astup urechile cu palmele ca să nu mai aud.

  — Nu, spuse din nou vocea. O forţă pe care nu o vedeam îmi îndepărtă mâinile de la urechi. Deschide ochii, Luna, continuă vocea. Uită-te la mine.

  — Nu, protestez şi strâng şi mai tare ochii. Sânge, prea mult sânge! murmur cu o voce de copil. Nu mai vreau să văd sânge.

  — Ştiu, dar acum a trecut, încercă vocea să mă clameze. Uită-te şi ai să vezi.

  Scutur din cap.

  — Deschide ochii, Luna, mă îndemnă. E în regulă acum.

  După încă vreo două rugăminţi şi asigurări că a trecut totul, îmi deschid uşor ochii.

  Avea dreptate. Sângele şi câmpul acela distopic de luptă dispăruse, iar eu eram din nou în camera mea, care părea şi ea smulsă dintr-un tablou distopic. Prin toată camera erau împrăştiate coli de hârtie desenate. Am încercat să nu mă uit prea îndelung la ele, de teama de a nu fi aruncată din nou pe câmpul de luptă. În schimb am căutat sursa vocii.

  Am fost mai surprinsă decât aş fi crezut când am dat de doi ochii verzi, îngrijoraţi. Ştiţi, după tot ce am spus despre Chris, ar fi fost de aşteptat să-i recunosc vocea dintr-o mie.

  Se pare că nu şi acum. Dacă nu l-aş fi văzut pe el primul n-aş fi ghicit că a fost cel care vorbise, având în vedere că mica mea cameră era ticsită.

  — Acum eşti în siguranţă, îmi spuse şi mă luă în braţe.

  Abia atunci mi-am dat seama că tremuram mai rău ca un jeleu de fructe, şi plângeam mai tare decât am făcut-o vreodată. Eram speriată. Dar pe bune acum, cine nu ar fi după ce şi-a văzut prieteni ucişi cu sânge rece. Chiar şi în vis e o imagine groaznică.

  — A fost groaznic, şoptesc cu faţa afundată în umărul lui Chris.

  — Ştiu. Mă mângâie pe spate într-un fel liniştitor şi mult mai afectiv decât am fost vreodată în ultimele două săptămâni.

  Am oftat obosită. E posibil să te trezeşti mai obosit decât te-ai dus la culcare? Probabil da după ce ai un coşmar care te consumă cu totul. M-am lăsat dezmierdată de braţele lui Chris, încercând tot posibilul să-mi scot acel coşmar din cap. Păcat că prieteni mei aveau alte planuri. Chris mă desprinse de el şi mă împinse în spate suficient cât să mă privească în ochii.

  — Luna, spuse pe un ton de adult, ştiu că a fost groaznic, dar vreau să ne povesteşti ce ai văzut.

  — Ce am văzut?

  Bun, întrebarea suna ca una de copil. Nu întrebam la ce anume se referea el. Ştiam deja. Voia să-i povestesc visul, dar eu nu voiam să mă întorc acolo. Întrebarea mea era una dezaprobatoare, sperând că astfel se vor răzgândi şi eu nu va trebui să mă întorc acolo. Însă era prea târziu. Câmpul de luptă deja mă atrase spre el asemenea unui magnet de agonie. Ca să nu mai vorbesc de oroarea sângelui din jurul meu. Parcă era o mare moartă.