Aruncată în vis

Optsprezece

  Am reuşit să scot din mulţime doi vârcolaci şi să-i trimit la Kristen, pentru că unul dintre ei nu arăta deloc bine, iar eu nu aveam timp să mă ocup de el. Însă am reuşit să pierd alţi doi, care au fost capturaţi înainte să ajung la ei.

  Fugeam prin mulţime, îi vedeam pe tipi în negru patrulând în căutarea noilor victime. Se pare că până la urmă petrecerea asta s-a dovedit a fi doar o vânătoare mascată. Pentru o clipă imaginile visului meu îmi reveniră în minte. Nu era o luptă cu sânge şi omoruri, dar nu mă îndoiam nici o clipă că va fi şi sânge mai târziu. Şi eu îl voi vedea.

  De nicăieri un trup masiv se aruncă peste mine. Mă trânti la pământ şi toată greutatea corpului său se apăsă peste al meu. Mă simţeam strivită şi din cauza impactului şi a surprizei, tot aerul mi-a părăsit plămâni, lăsându-mă să suspin după el.

  Am început să mă zbat şi să ţip după ajutor, dar nimeni nu părea să mă audă. Loveam cu pumni în corpul de deasupra mea, dar era la fel ca lovitul unui copac. Nu se mişca deloc. Parcă nici nu simţea loviturile mele. Şi dacă o făcea, atunci îi păreau loviturile unei muşte. Enervante, uşor de ignorat la început, dar de nesuportat după un timp. Aşa au devenit şi loviturile mele pentru el, căci după un timp a scos un sunet care părea de o enervare pură şi cu un braţ puternic mi-a imobilizat mâinile deasupra capului. Am devenit incapabilă de orice act de autoapărare.

  — Lasă-mă! ţip isterizată.

  — Gura, şuieră el.

  Mă îmbrânci de câteva ori, apăsându-mă de pământ cât să mă facă atentă, dar nu suficient de tare să-mi provoace vreo rană.

  Am încercat din nou să mă eliberez, dar n-am făcut altceva decât să mă aleg cu o palmă peste faţă. Nici picioarele nu mi le puteam folosi. Erau mai imobile decât mâinile, tipul de deasupra mea având grijă să nu mi le pot folosi încă de la început. Cum nu-mi puteam folosi nici un membru competent cât de cât pentru o luptă, am abordat altă tactică. Mi-am lăsat corpul moale şi mi-am întredeschis ochii încercând să aflu cine era atacatorul meu.

  Misiunea de demascare a fost la fel de inutilă ca lupta de mai devreme. Tipul avea chipul ascuns sub o glugă trasă peste cap. Nu-i vedeam decât gura şi bărbia, iar acestea nu-mi spuneau nimic. De regulă nu eram atentă la trăsăturile oamenilor din jur. Singurele persoane cărora le-am reţinut trăsăturile au fost băieţi de care mi-a plăcut. Singuri cărora le-am reţinut detalii mai aprofundate decât trăsăturile fizice, cum ar fi vocea, erau cei de care m-am îndrăgostit. Tipul din faţa mea nu se încadra pe nici una din liste. Şi erau liste destul de lungi. Însă dacă nu era pe nici una dintre ele nu mai rămânea decât... tot oraşul. În toată istoria pasiunilor mele din oraş s-au numărat doar trei persoane. Mark – experiment eşuat, dar sunt nevoită să atest că mi-a plăcut – KC, pe care l-aş recunoaşte imediat şi Chris, pe care nici o operaţie estetică nu m-ar face să nu-l mai recunosc.

  Tipul care mă atacase nu era nici unul dintre cei de mai sus, dar cei drept mă cunoştea. Suficient de bine cât să ştie cine sunt şi că fuga mea nu era întâmplătoare. Şi nici faptul că el m-a atacat nu era chiar întâmplător. Aveam în faţa mea – sau mai bine spus, deasupra mea – un vânător autentic.

  Micul meu joc cu leşinul prefăcut a funcţionat. Simţeam cum tensiunea de deasupra mea scade iar mâinile şi picioarele nu îmi mai erau imobilizare. Tipul de deasupra mea se îndepărtă puţin, iar eu am găsit ocazia perfectă de a mă elibera. Mi-am adunat toată forţa în braţul stâng, strângând pumnul şi propulsându-l înainte, spre faţa lui.

  Surpriza atacului meu l-a făcut să se dea puţin mai în spate, înclinându-şi capul într-o parte, expunând o bucată de piele înroşită, rămasă în urma impactului cu pumnul meu. Am profitat de această ocazie unică să mă retrag de lângă el şi să fug. Ştiam că o altă ocazie mai bună nu aş mai fi avut, dar cred că puteam să-i mai dau şi un picior în coaste înainte să o iau l-a fugă. Şi-a revenit din surpriză mai repede decât aş fi crezut şi s-a aruncat din nou deasupra mea.