Spioana

Capitolul patru

VENEȚIA, ITALIA
REȘEDINȚA ZALIEI

Dimineața o găsi privind răsăritul de pe acoperișul casei. Asa cum stătea în razele răsăritului părea o fecioară războinică din timpuri apuse.

Privea peisajul din fața ei fără să-l observe cu adevărat. Gândurile ce se izbeau de pereții minții ei nu o lăsaseră să închidă ochii nici în acea noapte. Știa că avea nevoie de ohihnă, dar în același timp un sentiment ciudat de pericol iminent o ținea în alertă. Discuția din ziua precedentă cu președintele fundației plutea deasupra ei ca un nor prevestitor de rău. Nu se mai simțise așa de încordată și nesigură într-o misiune de foarte mult timp. Își dădu o palmă mintal în încercarea de a-și recăpăta controlul. Trebuia să se concentreze. Lucra pentru Organizație de aproape cinci ani și devenise cel mai bun agent pentru un motiv. Sentimentele nu aveau loc în meseria pe care o practica ea...și totuși... "Am încredere în tine" . Acea replică o bântuise întreaga noapte. Își cuprinse capul cu mâinile într-un semn de disperare. Ce era în neregulă cu ea ?!

Vibrația ce venea din buzunarul jachetei o trezi la realitate. Scoase telefonul și privi ecranul "Sam".
- Alo, draga mea? vocea de la capătul firului era gravă, asemenea unui tunet.
- Sam. S-a întâmplat ceva ?
- Nu s-a întâmplat nimic. Zalia..., tusea îi întrerupse vorbirea un moment, nu trebuie să faci asta. Este prea riscant.

Fata înțelese imediat despre ce era vorba.
-Ți-a spus,nu-i așa? oftă obosită. Îi ascunsese faptul că aceptase misiunea tocmai pentru că știa că va încerca să o oprească. Sam, oricât de riscant ar fi, merită. E o șansă să putem pleca la New York, spuse ea, în voce strecurândui-se un tremur.
- Nu trebuie să ai grijă de mine..., accesul de tuse se repetă și îi întrerupse, din nou, vorbirea. Știu că ai acceptat misiunea doar pentru a mă putea transfera la New York. Dar știi că Profesorul nu te va lăsa așa de ușor să pleci, continuă el.

- Nu ar face asta. Nu o poate face și știe și el asta. Trebuie doar să termin misiunea asta și mă va lăsa să plec. Voi face orice ca să te faci bine. Îți promit.
Pentru câteva secunde bărbatul nu spuse nimic.
- Cândva ai crezut că pot să fiu salvată, începu ea din nou. M-ai luat și m-ai crescut cum ai știut mai bine. Mi-ai oferit familia de care nu am avut niciodată parte și îți sunt profund recunoscătoare pentru asta. Nu te condamn pentru că m-ai antrenat și m-ai învățat să lupt, ci din contră îți mulțumesc pentru că mi-ai arătat cum arată lumea de fapt. Dar nu mai pot să fac asta în continuare și trebuie să plec. Știu că nu va fi ușor, dar trebuie să încerc.

- Orice ar fi, te voi susține mereu și voi face orice este nevoie ca să fi fericită. Dacă asta vrei cu adevărat, atunci eu te voi susține. Acum trbuie să închid, dar ține minte; tu ești fica mea și te voi iubi mereu, îi mai spuse el.

Zalia își puse înapoi telefonul în buzunar și își trase picioarele sub bărbie, cuprinzându-le cu brațele. Un sentiment de frustrare și neputință o cuprinse deodată. Lacrimile începură să se rostogolească fără oprire pe obrajii săi trandafirii. Nici nu se strădui să le șteargă. Știa că Sam nu voia să o îngrijoreze și se străduia să-i ascundă cât de grave îi erau problemele sale de sănătate. Însă asta o îngrijora mai mult. Nu știa ce s-ar face dacă l-ar pierde. El i-a întins o mâna când alții i-au întors spatele, a iubit-o când ceilalți o disprețuiau. Era singura ei familia și nu putea să-l piardă. Își șterse lacrimile și se ridică. Avea să-și atingă scopul, chiar dacă Raiul însăși se va prăbuși.

Coborî de pe acoperiș și se îndreaptă cu pași hotărâți spre casă. Mai devreme, în acea dimineață, primise un e-mail de la fundație în care i se cerea să se pregătească pentru o călătorie. Verifică ceasul. Era doar șapte și jumătate, încă mai avea timp înainte să plece.Oftă și intră în baie sperând că toate grijile și gândurile negre se vor duce odată cu apa unui duș rece.