Spioana

Capitolul douăzeci

Bună dragilor! După o sută de ani am mai terminat și eu de scris ceva. Azi vă aduc două capitole, zic eu, destul de interesante. Sper să vă bucurați de ele. 

P.S. Vă rog să mă iertați dacă găsiți greșeli de orice fel. Nu prea am timp să mai stau să le corectez.

ATENȚIE CAPITOL NECORECTAT!!!

VENEȚIA, ITALIA

CASA ZALIEI

Poate erau doar nervii ei mult prea suprasolicitați în ultimele zile, dar aura ce se abătu peste casă părea una sinistră. O pală de vânt mișcă crengile stejarului bătrân făcându-l să prindă viață.

Fata privi clădirea anostă în care își petrecuse cea mai mare parte din viață. Urâse încă din primul minut acei pereți gri și reci, acea singurătate ce domnea în fiecare colțișor, dar în același timp acea casă reprezenta totul pentru ea.

Urcă scările până la ușă. Simți un fior straniu când intoarse cheia în broască. Tot corpul i se încordă. Adrenalina începu să-i curga prin vene precum un foc lichid. Își duse mâna la coapsă unde avea legat tocul pistolului și scoase arma într-un gest îndelung repetat și instinctiv. Intră în casă cu pași silențioși, în alertă.

O atmosferă lugubră domnea înăuntru. Zalia înaintă încă un pas și cercetă cu atenție holul. Nimic nu părea să fie în neregulă, dar touși simțea o prezență... salonul era gol, dar petele de sânge ce colorau podeaua până la ușa băii o făcură să încremenească. Din baie se auzi un oftat greu de durere și un obiect ce căzu cu un sunet înfundat pe cobor. Fata se încordă și mai mult. Senzația de pericol care domnea deasupra ei era aproape electrizantă. Se îndreptă spre locul de unde se auzise zgomotul.

Pistolul din mâinile ei ateriză cu o bufnitură pe pardoseală. Ochii plini de groază priveau trupul chircit și plin de sânge. Femeia rănită se ținea cu mâinile de abdomen încercând să oprească sângele care curgea în valuri.

- Idalgo! strigă disperată repezindu-se spre locul unde trupul femeii se prăbușise.

Sângele îi mânjise hainele și părul blond. Ochii îi erau pe jumătate deschiși și respira cu

greutate. Arăta îngrozitor. Zalia îngenunchie repede lângă ea, cercetând-o din priviri.

- Ce Dumnezeu s-a întâmplat? întrebă repede. Vocea îi era sugrumată din cauza

șocului.

- Ce cauți aici? întrebă femeia cu voce stinsă de durere. Era mai mult inconștientă decât

conștientă. Durerea îi străbătea corpul în valuri de foc, iar realitatea o părăsea încetul cu încetul. Strânse tare din dinți când Zalia încercă să-i dea jos jacheta plină de sânge deja închegat.

- Lasă asta! o repezi Zalia. Lasă-mă să văd! îi porunci. Idalgo urmă ordinul și își

dădu mâna la o parte ca Zalia să poată inspecta cât de gravă îi era rana.

Era destul de adâncă, iar sângele care nu se mai oprea era o problemă serioasă.

- Idalgo! Rămâi trează! Mă auzi? încercă Zalia să o țină conștientă. Femeia deschise ochii

pe jumătate și gemu de durere.

- Lasă-mă...lasă-mă doar puțin, șopti ea cu vocea stinsă. Mi-e somn...

Zalia o privi panicată. Dacă Idalgo adormea nu mai putea să-și mențină scutul de magie care o ținuse până în acel moment în viață.

- Idalgo, ascultă-mă! Nu poți să adormi! Nu acum! Mă auzi? spuse Zalia din ce în ce mai