analogii de noapte

iulie

e prima dată când dumnezeu şi diavolul
îşi zâmbesc, se iau de mână, se sărută şi
sar pe mine, lovindu-mă scârbiţi, în blesteme
şi păcate pe care nu le-am comis. încă.

îmi beau vinul şi le dezbracă pe maria şi magdalena,
le pun să danseze lasciv, iar ei, bufoni din secolul xvi,
iau o poziţie oratorică în faţa unui mese pline cu lauri
şi cărţi sfinte pe care nu le-au citit vreodată. 

nu mă pot opri din râs şi mă dor fălcile.
mă târăsc la singurul copac şi
aştept.
acum, chiar acum, bat clopotele.

primul care vorbeşte e dumnezeu şi îmi spune
despre cum l-am trădat şi omorât în mine.
e rănit şi îi tremură mâinile,
îmi zice că voia să mă facă înger când muream. 

diavolul mă priveşte ca şi cum ne-am futut
şi îmi povesteşte despre pact.
îmi spune că nemurirea pe care o am
e un blestem din partea lor.

îmi spune că atunci când muream, mergeam în iad,
iar dumnezeu nu putea lăsa asta să se întâmple,
pentru că sunt mai periculoasă decât diavolul, luam coroana
iadului şi veneam să îi distrug raiul.

le zâmbesc obosită şi cu ochii mei negri somnoroşi.
deloc ştiu despre jurământul etern pe care l-am făcut
cu propria-mi existenţă.
au uitat despre prima suflare pe care am luat-o.

mă ridic cu coroana clătinându-se,
păşind de parcă am băut toţi acei 12 litri de vin
pe care i-am cumpărat săptămâna trecută.
sunt. sunt. sunt. 

înaintea lui dumnezeu, al diavolului,
i-am creat ca oamenii să greşească domnului
şi să-i trimită la dracu apoi,
pentru că eu m-am plictisit.