analogii de noapte

un iad uman

te-a futut dumnezeu atât de mult
încât ţi-au ieşit îngeri din ochi
şi m-ai păcălit că există lumină
în întunericul meu pe care nu îl pot renega.

punct terminus când o să îmi vezi potopul;
o să-ţi cos ochii şi nici braţele-mi
spre cer n-am să le mai întind
de frică să nu îţi ating albastrul.

să îndur, cumva să îndur,
abisul de care numele tău e străin.
îmi rămân catacombele cu morţi şi
cărţi în care îţi port chipul din stele.

nu înţeleg de ce încerc să te apăr,
căci purtăm amândoi blestemul,
dar, uite, deja se iscă furtuni aici;
sunt paşii tăi în acelaşi întuneric.  

cine merită, acum, salvarea?