analogii de noapte

monolog cu poezia

poeţii de teapa mea
spun pe mine încă mă înspăimântă vulnerabilitatea
şi se-ascund în cochilia racului.

am încercat,
cât am încercat, universule!,
să mă avertizez. 

nu mi-am ascultat plânsetele
şi priveşte-mă acum, poezie,
ce cruci obidioase port.

îmi am iadul demult
şi veşnicia insidioasă;
sălăşluiesc în acelaşi blestem de la facerea lumii.

sunt bântuită
şi nebunia e tot ce am palpabil;
pe mine mă îmbrăţişează irealul, absurdul.

vrăjesc şi tulbur prin cuvinte,
căci tot ce se găseşte-n mine e
zbucium şi deliruri sângeroase.

sunt însăşi obsesia
şi omul de care sunt îndrăgostită
mi-e însemnat mormânt etern.

nu o să îţi povestească nimeni, poezie,
ce înseamnă să fii poet,
iar eu sunt desemnată să mă sacrific.