Forever Rebel 2 (FINALIZAT)BL/YAOI

♠ IV ♠

GON PHERA

GON PHERA

E seara și Ryan încă nu s-a întors acasă, de când i-am spus că nu vreau să-l văd acum. Asta fiindcă întrebările despre Blake pur și simplu m-au scos din minți. Doar gândul că omul acela e din nou în oraș mă face să vreau să trag cu arma după el. Însă Ryan n-a vrut să înțeleagă de ce n-am avut chef de vorbă sau de explicații și când mi-am pierdut cumpătul, și-a luat repede tălpășița.

Ryan și dramele lui. Și eu mai prost. De ce n-am putut să scot pe gură măcar o fracțiune din trecutul meu cu Blake? Poate atunci Ryan nu ar fi reacționat atât de violent. În loc să-l țin lângă mine, l-am îndepărtat mai tare. Aparent ăsta e modul meu de a proteja oamenii. Am dat cu pumnii în volan, înainte să-l întorc pe Bulevardul Beverly Hills, pornind spre autostradă și sperând să nu prind trafic la ieșirea din Los Angeles.

Mii și mii de lumini se aprindeau pe străzi, imediat ce culorile de pe cer au trecut de la albastru la roz, oferind un fundal pastel afurisiților de palmieri înalți care îmi blocau și mai mult vederea. Trebuie să mă urc cu drujba să-i dau jos ca să văd semnele de circulație de la Santa Monica și până pe autostrada Pacific Coast?

Voiam să-l sun, dar mi-am amintit că și-a lăsat telefonul acasă, așa că l-am sunat pe Mark, băiatul care mi-a setat prima tranzacție la Bvd, sperând să știe el ceva. Și fără succes. În cap mi se derulau o grămadă de scenarii care le încludeau pe Chris sau pe Șarpe și nu voiam să mă gândesc la ce ar putea Blake să facă dacă ar da peste Ryan.

După ce l-am căutat în tot orașul, am riscat și am condus vreo trei ore cu mașina în locul în care speram să-l găsesc. Noroc cu scurtăturile de pe GPS. Am coborât repede din mașină cu sufletul la gură, mergând printre tufișuri și călcând pe pietre alunecoase în ultima încercare de-al găsi. Cărarea de la pensiune avea și o scurtătură unde puteai să conduci cu mașina, construită recent.

Am parcat la mama naibii în tufișuri, coborând pe o dâră de pietriș doar cu lanterna telefonului, sperând să nu cad în vreo groapă sau să-mi rup cracii în căutarea fostului meu elev. Era cât pe ce să fiu orbit de o creangă apărută din senin și mă rugam să nu dau peste pasărea îndrăgostită lulea de capul meu, altfel nu mai scap cu viață.

Ah-ah Ryan, în ce situații mă bagi? În loc să stăm acasă și să ne rupem spatele pe canapea, trebuie să mă împiedic de bolovani prin păduri fără să dau de Ted Bunty 2. Sincer voiam să mă întorc și să caut în altă parte, până am auzit o înjurătură extrem de cunoscută, folosită des la toate orele mele de biologie.

- Aici erai, îi spun, imediat cum l-am văzut stând pe o piatră. Aceiasi piatră din fața lacului în care l-am făcut al meu acum mai bine de un an. Stătea cu coatele proptite pe genunchi, întorcând capul spre mine și privindu-mă confuz, aranjându-si mai bine șapca ce era să-i cadă. Doar că se purta ciudat...Am mers în dreptul lui și am văzut toate plicurile și hârtia împăturită prin care a tras pe nas împrăștiate pe jos, la picioarele lui. Grozav, asta-mi mai lipsea!

- Ce vrei? Mă întreabă.

- Să știu ce faci aici, îi replic.

- Nu se vede? Vreau să mă înnec, spune el abia putând să țină ochii deschiși. L-am ridicat nervos de guler, privindu-l furios.

- Cu ce? Apă sau staniol? Îl întreb, trăgându-mi sufletul pentru o secundă, încă scanând zona după o pasăre nebună. Mi-am desfăcut hanoracul, lăsând aerul nopții să mă răcorească.

-Amuzant. Ce cauți aici?

- Pe tine, evident. Hai acasă. Stai la naiba sigur cuc și înconjurat de țânțari.

- Ești sigur că nu-l căutai pe Blake? Poate îți era dor de el, din moment ce nu vrei să-mi spui nimic despre el.

Am mijit ochii de uimire, întrebându-mă ce e în capul lui de spune numai prostii, înafară de droguri, desigur.

- Ryan, termină cu tâmpeniile ! Eu nu te vreau decât pe tine, nu pe idiotul ăla. De ce iei în seamă tot ce spune?Te caut disperat peste tot, iar tu ești aici de unul singur cu cine știe ce gânduri prostești. Hai acasă, vorbim când îți revii, îi spun, trăgându-l de mână, dar el s-a smucit.

- Nu merg nicăieri cu tine, spune el.

- Mai vedem noi. Unde îți e mașina? Îl întreb.

- La tractare, spune el, pufnind în râs.

L-am luat în brațe, încercând să-l conving să vină cu mine, dar el îmi dădea mâinile la o parte.

- Du-te tu acasă, vin și eu mai târziu, replică el, împleticindu-se din brațele mele înapoi spre bolovan.

- Vii și tu mai târziu? Cu ce? Călare pe mătură? Întreb eu, frecându-mi podul nasului.

- Mătura aia și clopoțeii tăi mă calcă pe nervi. Oprește-i odată, mormăie el, privind dezorientat în jur. E posibil să nu mai facă diferența dintre lac și cerul plin de stele și acum încearcă să le numere.

- Huh? Întreb eu. Okay, la somn cu tine, prințesa matematicii.

- Ți-am spus să oprești clopoțelul!! Ai surzit din cauza artificiilor? Întreabă el, lăsându-mă confuz, încruntându-se când lumina unei aeronave și-a făcut apariția pe cer, clipind des și roșu, dând impresia de stea căzătoare.

- Sigur, sigur, îi replic, nevrând să mă contrazic pe baza halucinațiilor lui.

- Ah, deci acum ești singur? Bine, fie! Încă un motiv să plec de aici, spune el, încercând să meargă spre un copac în cine știe ce încercare.

- Potolește-te, îi spun.

- Nu vreau! Nu primesc ordine de la o ciupercă! Sau dovleac...whatever!

Am tras aer adânc, făcându-mi o notă mentală cu tot ce aveam să-i spun dimineață, în gând calculând distanța de aici și până la mașină, cu Ryan care abia se putea ține pe picioare și cu afurisiții de țânțari ce ne dădeau târcoale.

-Ryan, mișcă-ți fundul plin de prafuri scumpe până nu mă găsește pasărea aia tâmpită, îi ordon pe un ton mai dur, clipind când un sunet de zburătoare îndrăgostită s-a auzit din vârful copacului.

- Numai dacă promiți să oprești clopoțeii, răspunde adolscentul cu cocaină în loc de creier. Mă doare capul din cauza lor.

- Sigur de aia te doare, îi replic, luându-l de mână și ducându-l la mașină.

Să vedem cu urcăm cu tine în starea asta și cu o singură lanteră, îmi predicam în gând, trăgând aer în piept și imaginându-mi toate modurile în care o să-l întind pe Ryan cu cracii în sus drept pedeapsă.

Mai aveam puțin și îl sunam pe Mark să-mi cânte la telefon, de ușurare că am găsit drumul înapoi spre mașină, și fără oase rupte. Eu gâfâind și Ryan pe cale să vomite, plângându-se constant de sete.Pe drum am sunat-o pe mama lui și am rugat-o să-i scoată mașina de la tractare. Am oftat, uitându-mă ocazional la tânărul amețit de lângă mine, întrebându-mă dacă chiar a avut de gând să se înnece. Asta îl întreb când își revine, deși mai e mult până atunci.

Abia așteptam să ajungem acasă...