Păcatul lui Eden✅

Capitolul 9

Heaven:

Împing de uşa între-deschisă şi păşesc în casa mamei şi a lui Leonard, cu Eden în spatele meu la jumătate de metru. Masa din hol era căzută, într-o sprijinire strâmbă pe unul dintre pereți, cu un picior lipsă. Vaza de pe ea era numau cioburi pe jos, o pată mare de apă fiind pe podea. Trec peste cioburi şi aud un râset slab venind din spre living. Merg într-acolo şi mă opresc în prag înmărmurită. Morice era îngenunchiat în fața trupului inert al lui Leonard, propriul său tată şi cel natural. Mă grăbesc să ajung lângă el lăsându-l pe Eden pe hol să inspecteze mai departe dezastrul.

—Leonard! Dumnezeule, Morice, ce ai făcut aici?! Morice, răspunde-mi! Ce Doamne iartă-mă ai făcut? Morice! Spune ceva, nebunule, nu mai sta şi rânji acolo! Leonard, trezeşte-te!

Cad în genunchi lângă Leonard şi îl zgâlțâi de umerii lați, încercând în zadar să îl trezesc. Mă aplec spre pieptul său ascultând atent, iar lipsa acelor bătăi vitale vieții îmi îngheață sângele în vene.

—Leonard, trezeşte-te! Nu poți să pleci aşa, pur şi simplu! Avem nevoie de tine! Nici măcar nu am putut să îți îndeplinesc singura ta rugăminte la mine. Nu am apucat să te numesc "tată". Te rog, nu muri! Nu aşa! Haide, tăticule, mergem şi mâncăm împreună cu toții! Ca o familie adevărată! Ridică-te, te rog, avem nevoie de tine! Mama are nevoie de tine! Mama.. MAMA!

Mă ridic brusc cu lacrimi în ochi şi trec pe lângă Morice spre bucătărie. În prag stătea Eden, blocându-mi calea. Încerc să îl ocolesc, dar mă prinde de mână trăgându-mă spre el cu o expresie chinuită.

—Heaven..

—Nu! Nu poate! Nu are cum să mă părăsească aşa! Nu mă poate lăsa aşa! Este de ajuns cu tata şi Leonard! Nu pot să o pierd şi pe ea!

Țip şi încerc să ajung în bucătărie, dar sunt trasă în brațele sale puternice. Mă îmbrățişează cu căldură mângâindu-mi spatele. Un gând mă străfulgeră pe moment şi mă retrag violent din brațele lui Eden mergând înapoi în living.

—Tu! Nemernicule, ce ai făcut?! De ce ai făcut asta?! Meritai să pleci tu, nu ei, parazitule!

Strig şi merg la el împingându-l în spate cu forță, dar el doar se ridică începând să râdă în hohote. Se întoarce şi mă priveşte cu o scânteie nemaivăzută până acum în privirea sa.

—Am mers la Marisa, mama ta, şi am rugat-o să divorțeze de tata. Aşa nu mai eram rude şi puteam fi din nou prieteni. Eu te-aş fi putut avea altfel decât ca pe o soră! Nu a acceptat.. îl iubea pe tata, cică! Atunci tata a ajuns acasă şi l-am rugat să meargă în living. Am lovit-o pe mama ta în cap cu o farfurie de pe masă. Prea tare însă.. a leşinat şi a început să sângereze grav. Am mers la tata şi mi-am mărturisit sentimentele față de tine, fiica nevestei lui! Inima lui, bolnava, nu a rezistat şocului! A căzut lat şi nu am ştiut ce aş mai putea face! Am vrut să elimin orice obstacol ce ar putea sta între noi, inclusiv pe Amanda! A mers prea bine şi prea uşor. Nu mă aşteptam.. o ştiam pe Amanda mai bătăioasă de atât! A fost de ajuns să o dau cu capul de portbagajul maşinii ei.. slabă!

Povesteşte Morice apropindu-se de mine lent. Mă retrag cu cât se apropie mai mult şi înghit în sec când îi văd pupilele dilatate şi globul roşu intoxicat de substanțele interzise.

—Morice, eşti drogat şi dement! Ți-am spus că nu te văd mai mult decât ca pe un frate! Este imposibil şi interzis ce simți tu pentru mine! Sunt sora ta, la naiba!

Răcnesc şi îl împing când vrea să mă ia în brațe. Rânjetul îi piere şi nervozitatea îi întunecă chipul acum roşu. Vine spre mine apăsat şi ridică pumnul încleştat în aer, fiind prins imediat de către Eden şi întors la spate.

—Dacă ridici mână să loveşti, eşti cel mai slab bărbat şi nici măcar nu meriți titlul ăsta! Îi scuipă Eden cuvintele dându-i drumul cu o smucitură mai departe de mine.

—Tu, tâmpito, de aceea nu mă vrei? Îl ai pe Miraje în lesă şi crezi că îți este bine mersi cu el! Să vedem când te va arunca în stradă ca pe una dintre târfulițele sale! Atunci tot la mine te vei întoarce.. Murmură Morice privindu-ne cu scârbă.

—Nu mă voi întoarce la tine niciodată, parazitule! Şi asta pentru că nu vreau să mai am de-a face cu tine vreodată! O să înfunzi puşcăria, criminalule!! Strig tare către el căutând după telefon.

Bateria e descărcată! Fir-ar! Uitasem de asta!

—Eden, telefonul! Spun scurt şi îl văd cum îmi întinde telefonul său cu precauție, deschis într-un apel telefonic cu poliția.

Îl apuc şi ies grăbită din casă răspunzând la "alo"-urile repetate.

—Da! Bună ziua!

—Am reuşit să vă localizăm, rămâneți pe fir şi țineți criminalul la distanță de dumneavoastră! Ar putea fi înarmat!

Un sunet asurzitor răsună din spre casă şi vocea femeii de la capătul firului strigă după întăriri. Sirenele se aud în depărtare şi eu mă întorc către casă speriată. Liniştea domneşte şi chinul dureros al pierderii altei persoane dragi îmi pune picioarele în mişcare.

—EDEN!

Strig înebunită şi alerg până în casă scăpând telefonul pe iarba verde şi puțin umedă din curte. Alerg până în living într-o disperare nemaivăzută călcând în cioburile aşa zisei vaze de pe hol.

—Eden!

Murmur uşurată văzându-l căzut în fund pe podea, viu şi întreg. Hainele şifonate parcă în urma unei bătăi îmi fac picioarele să tremure şi la scurt timp genunchii îmi cedează căzând lângă el. Îl văd pe Morice pe partea opusă nouă din living şi ridic privirea spre cea a lui Eden.

—A scos pistolul şi a încercat să mă împuşte. Am aruncat cu o pernă spre el şi l-am lovit în față. A tras deasupra mea şi în căderea sa a dat cu capul de fotoliu. E viu, doar că inconştient.

Îmi explică răsuflând greu şi îi sar la gât îmbrățişându-l strâns. Îmi răspunde la îmbrățişare puțin sursprins şi îşi bagă nasul în părul meu. Inspiră adânc lăsându-se moale pe spate, trăgându-mă cu el. Câteva secunde şi polițiştii apar în prag cu pistoalele ațintite spre noi. Sar poate prea brusc auzind clinchetul pistoalelor ațintite pe mine şi ridic mâinile în aer.

—Woho! Noi suntem ăia buni! Tipul cel rău doarme în colț. Prima victimă în bucătăria roşie şi cea de a doua pe covorul din fața canapelei. Spune Eden pe un ton amuzat şi se ridică şi el.

Mă apucă de mână şi împreună cu un polițai, suntem duşi afară. Ne postăm lângă maşina lui Eden şi privim persoanele ce intră şi ies grăbiți cu saci, tărgi, aparate pentru respirat şi pături.

—Eden?

—Da, Heaven?

—Bucătăria lor e galbenă în întregime.. tu ai zis roşie.

Murmur şi un tremur mă cuprinde, fiind gata să izbucnesc din nou într-un plâns amar la auzul răspunsului său imediat.

—Exact.