Păcatul lui Eden✅

Capitolul 5

-Mamă, asta nu va merge! Zic tare pentru a putea fi auzit de către femeia ce cotrobăie prin bucătărie.

-Doar stai şi ține afişul! Mătuşa ta, Liliane, va ajunge curând cu nou născutul ei şi trebuie să îi primim cum se cuvine! Aud răspunsul, împreună cu sunetul provocat de o uşă trântită.

Apare în living cu o rolă de bandă adezivă şi se întinde să mi-o înmâneze. Aplecându-mă, piciorul îmi alunecă de pe treapta scării lustruite recent şi las afişul din mână, întinzând mâinile în față pentru a amortiza căderea. Cad exact pe lângă canapea, pe partea dreaptă, reuşind să țin capul sus pentru a nu-l sparge. Mama vine alarmată spre mine şi cu răsuflarea între tăiată, făcând mare tam-tam insistând să cheme o ambulanță. Refuz categoric şi mă ridic făcând o piruetă amuzantă în fața mamei.

-Vezi? Sunt întreg! Nu am nimic rupt! Nu e nevoie de îngrijiri medicale, mamă.

Mă cuprinde în brațele sale cu căldură şi îmi vorbeşte blând, cu un uşor tremurat în voce, semn că lacrimile încep să apară, tulburându-i astfel privirea.

-Ce m-aş face dacă te-aş pierde şi pe tine, exact cum s-a întâmplat şi cu Damian? Mi-aş lua zilele în marea albastră, jelindu-vă pe amândoi şi blestemând ziua în care vehiculele v-au luat viața amândurora! Plânge femeia într-un tremurat slab, strângându-mă în brațe de parcă nu mi-ar mai da drumul.

-Mamă, s-a terminat! M-am retras şi am lăsat totul în urmă! Promisiunea o voi ține cu tărie şi nu o să regret niciodată că am făcut-o!

-Ştiu, copile, dar totul se moşteneşte! Numai ochii îmi aparțin, Eden! Eşti întreg tatăl tău! Înfățişare, atitudine, gândire, obiceiuri.. până şi ticul său nervos cu muşcatul buzei l-ai prins! Să nu mai vorbesc de preferințe în mâncare! Eşti taică-tu în întregime şi nu ştii ce greu îmi este. Mă bucur de amintirea lui vie, dar mă supără la culme că îi calci pe urme! Îmi zice mama, strângându-mă de umeri.

Mă priveşte îndurerată, de parcă mi-ar putea vedea viitorul. Tot răul ce mi s-ar putea întâmpla. Tata.. Dacă tata a părăsit-o pentru plăcerea sentimentului acela de adrenalină, eu voi lupta să țin petalele de mac la fel de colorate şi frumoase. Este slabă, albă ca varul şi tremurul involuntar, de cele mai multe ori, mă sperie! Ceva îi macină sufletul, iar asta se vede cu ochiul liber la exterior! Între trup şi suflet există o legătură strânsă. Suferința unuia, aduce probleme celuilalt.

-Hei! Uite cine a sosit! Se aude vocea mătuşii, de pe hol.

-Liliane! Ai venit, surioară? Spune mama ducându-se să o întâmpine.

Se opreşte în prag şi îmi face semn să agăț afişul mai repede, aşa că apuc rola şi mă urc pe scară terminând treaba. Închid scara şi o pun în spatele canapelei, hârtiile colorate rămase de la decupat le ascund sub pernele canapelei, iar tuburile de lipici le arunc în ghiveciul de la floarea mamei, asemeni unei sălcii. Trag o privire scurtă prin întreaga încăpere şi văd sclipiciul rămas pe măsuța de lângă uşă. Paşii se aud tot mai aproape şi mă reped spre tubul de sclipici albastru, oprindu-mă brusc în prag, gata să dau peste mătuşa. Zâmbesc anormal de larg, cu o mână la spate şi alta în aer, asemenea unei jumătăți de îmbrățişare, spunând rapid ce îmi vine în cap.

-Hei! Ce surpriză plăcută! Mă scuzați, merg să ma schimb şi cobor imediat! Salut, piticule! Fug pe lângă cele două femei şi urc scările câte două.

Trântesc uşa camerei şi imediat îmi pun ambele mâini în cap, realizând că am speriat copilul. Plânsetul strident îmi bubuie în timpane şi brusc îmi amintesc de tubul de sclipici. Îl arunc rapid în coşul de gunoi din cameră şi merg la baie să mă spăl pe mâini. Arunc o privire scurtă în oglindă şi mă blochez, văzând cum curge sclipici albastru din părul meu, la fiecare mişcare din cap.