Ultima lacrimă

22

Apoi îmi inchide telefonul în nas.Ce o fi cu oamenii ăștia?Dacă sunt oameni...De ce tocmai cel mai bun prieten mă minte?!Sunt sigură de ce am văzut!
Ok, Angela...Calmează-te!
Voi păstra chestia asta doar pentru mine...Nu voi mai spune nimănui ce am văzut...Oricum nu va crede nimeni.
Ies pe balcon și când deschid o ditamai droaia de pene au căzut peste mine...Balconul meu arăta la fel ca după o bătaie zdravănă cu perne. Dar ce naiba e cu toți fulgii ăștia? Îngeri sau ceva creaturi mistice?

—Am nevoie de ajutor!am spus ca pentru mine.
—Ai spus cumva că și nevoie de ajutor?Dă-mi voie!se auzi de undeva de jos glasul grav al lui Jeremy.
—Să nu te văd! Pleacă de aici!am spus începând să lăcrimez.

In nici două minute i-am simțit brațul odihnindu-se pe umărul meu,am tresărit, iar pielea mea se făcu ca de găină.

—Cum ai...Pleacă!am spus stând cu spatele la el.
—Angela, nu plânge...Nu ai motive.Intr-adevăr ceea ce s-a întâmplat aseară a fost o greșeală...
—Deci recunoști ceea ce ai făcut? Tu și neghiobul ăla!
—Uite, Angel...a spus fiind întrerupt de telefonul ce îi vibra în buzunarul de la piept al jachetei de piele pe care o purta.Scuze, trebuie să răspund.

Jeremy a apăsat pe butonul verde al ecranului ce afișa pe mijloc numele "Ash". Am simțit cum gelozia din mine începea să se trezească. Cine să fie oare o tipă pe nume Ashley? Oh, ce mai contează? Oricum sunt supărată pe el...

—Da, da...Am înțeles. Calmează-te, va fi bine.Nu va știi, îți promit!se auzi înfundat, vocea lui Jeremy ce purta o discuție telefonică.

M-am îndreptat către el și i-am făcut semn să plece, iar o grimasă nu se sfii să apară pe fața lui. Mi-a soptit să mai aștept puțin, iar eu am intrat în casă.
Pff, ce să mai înțeleg de la copilașii ăștia? Probabil au avut dreptate ca mi-a fost rău...Cine știe?Mă cam doare capul...

—Scuze pentru întrerupere.Esti bine, Angela?
—Nu...Îmi e rău.am spus cu un aer bolnăvicios.
—Încă îți e rău de aseară...Ai avut halucinații. Ai mai pățit? Spuneai ca vezi fulgere și două lumini mari pe cer.
—Ah...Probabil...am spus ducând mâna la cap.
—Ei bine, ceea ce vedeai tu erau erau neoanele din camera lui Dave.Erai aproape adormită. Sigur ești bine?
—Mă doare puțin capul...
—Puțin mai mult, sunt sigur. Vino aici!a spus deschizându-și brațele.

L-am îmbrățișat, iar apoi timp de două minute m-a mângâiat pe cap și mi-a împletit codițe. Când m-am desprins din îmbrățișare, îmi trecuse complet durerea.L-am privit mirată și i-am mulțumit. A făcut încă un pas spre mine și și-a apropiat nasul de fața mea. M-am uitat în ochii lui albaștrii și am putut observa o minunată nuanță de turcoaz ce îi invadau irișii.Imediat ce mi-a atins buzele cu ale lui, m-am retras delicat și am făcut un pas înapoi.

—Nu se poate, Jeremy...am spus tristă.
—Ce s-a întâmplat?
—Uite, nu e corect ceea ce facem.Țin mult la Dave și nu vreau să îl dezamăgesc...Îmi pare rău.Imi ești un foarte bun prieten dar...Nu putem fi mai mult de atat.

Jeremy a părut că a înțeles situația, apoi mi-a făcut cu mâna și apoi a plecat. Simțeam ca mi se rupe inima...Îl iubeam.Dar nu puteam să fiu cu el. Dave e mult mai important decât el, cel puțin așa îmi spune inima.
Ah! Am uitat...Ups!Cina mea și a lui Jeremy...Trebuia să ieșim diseară...Ce să fac? Îmi pare rău că l-am dezamăgit astăzi...Dar îl voi îmbuna spunându-i că merg cu el la cină.
Îl sun și îi spun că întâlnirea rămâne valabilă. Mi-a spus că putem ieși, dar după zece mii de întrebări...
Mi-am aranjat hainele și mi-am ales rochița mea cea roșie de vară.