Music for inspiration

Bye bye

Mmariah Carey- Bye bye, aleasa de Biagoth13. da, stiu, pare facuta pe graba, o gramada de chestii sunt in aer, totul e intr-o ceata de lacrimi, dar ganditi-va putin la starea in care e personajul. iar dupa ce faceti asta, accept orice critica :)

@};-

Bye bye

 - Şi... ştiu că nu a ieşit grozav şi că puteam mai mult dar... Dar nu mai ştiu ce să fac. Nu mai ştiu ce pot, de ce sunt capabilă. Ce să fac, Cosmin? De ce nu eşti aici să îmi spui ce să fac?

Simt că ochii urmează să îmi ia foc. Nu mai pot suporta să îi văd numele pe piatra funerară: Teodoroiu Cosmin, 1 iunie 1994-10 iunie 2012. De ce? De ce el? De ce fratele meu trebuia să fie cel care a murit?

Am împărtăşit atât de multe momente împreună... Începând cu cele 9 luni în acelaşi uter. Gemeni monozigoţi, fiecare fiind varianta celuilalt, dar de sex opus. Şi eram împreună, cu fiecare pas, fiecare lucru nou pe care îl învăţam.

Primul pas, era acolo pentru mine, ţinându-mă de mână. Primul dinte scos, el a fost cel care a deschis uşa, prima zi de şcoală, el m-a ţinut de mână, primul sărut, el a fost cel ce m-a pârât că l-am avut, iar apoi, ca răzbunare, i l-am furat pe al lui. Prima notă proastă, cel care m-a încurajat. Matematica, chestie imposibilă şi grea, dar el era acolo pentru mine. Meditatorul meu personal.

Cel care m-a învăţat cum se ţine un pumn, cum să lovesc, cum să mă bat. Cel cu care făceam lupte demne de difuzat la tv, pentru care ne ştiau toţi vecinii. Cel care m-a susţinut în orice moment. Mai contează care? Mintea mi-e epuizată de toate acele momente în care rădeam împreună, ne băteam, ne înjuram reciproc de mamă, după care ne dădeam seama că avem aceeaşi mamă. Şi după tot, izbucneam în râs ca tâmpiţii.

Şi asta era doar o frântură din ceea ce însemnă el pentru mine. Nu pot suporta toate amintirile. E mult prea dureros, mult prea mult, nu mai vreau! Ieşiţi din mintea mea!

Însă nu pot decât să plâng...

 - Şi ţi-am spus să nu te duci în seara aceea... ţi-am spus să nu te îndrăgosteşti de ea, că nu e de nasul tău! De ce trebuia să îi iei apărarea? De ce trebuia să mori? continui să strig mormântului.

Simt că mă sufoc. Nu mai am lacrimi, dar totuşi plâng. Nu mai am aer, dar încă mai trăiesc.

 - Unde eşti acum? Vrei să îţi spun unde? Arzi în flăcările iadului! Şi asta doar pentru că mă faci să trec prin asta... Chiar nu ai milă? Nu te-ai gândit la mine? Nu te-ai gândit că idiotul era drogat, iar micul tău act de curaj de a strânge lama cuţitului nu o să-l impresioneze, ci o să-l întărâte? Idiotule, de ce te-ai dus? De ce nu eşti lângă mine? Am nevoie de tine... Mai mult decât oricând... Dacă nu intru la medicină, cine mă va consola? Cine mă va încuraja? Cine va fi acolo pentru mine? Unde eşti? Tu trebuia să fi lângă mine!

Dar degeaba, nu răspunde. Mă simt atât de singură... Ridic degetul mijlociu spre piatră, şi încep să vorbesc din nou, dar degeaba.

 - De ce nu eşti aici? O meriţi! De ce nu o returnezi? De ce nu mă înjuri? De ce nu mă trimiţi la origini? De ce nu eşti lângă mine?.... Pentru că eşti mort, de aia! Pentru o curvă, o ştearfă de mâna a zecea ce nu te merita! Iar eu? Eu sunt singură şi fără apărare... E doar vina ta... am continuat cu voce gâtuită, dar m-am pierdut din nou printre suspine.

 - E într-un loc mai bun, rosteşte o voce din spatele meu.

 - E la dracu-n praznic, arunc furioasă spre mormânt.

 - Nu ar trebui să vorbeşti astfel, continuă aceeaşi voce.

Însă îmi las capul în mâini şi continui să vărs lacrimi. Eu de ce nu sunt cu el? Ce mai caut pe lumea asta?

 - Vă veţi revedea într-o zi, m-a mângâiat pe spate încercând să mă calmeze.

 - Azi, reuşesc să îngân.

 - Poftim?!

Mă prinde de umeri şi mă întoarce. E un străin. Nu l-am mai văzut niciodată. De ce îi pasă de mine?

Mă scutură puternic, parcă încercând să mă aducă la viaţă, dar eu sunt tot îngheţată.

 - Nu poţi să te sinucizi! mă privea îngrozit.

 - Pot şi o s-o fac. Nu mă mai reţine nimic aici....

 - Alţi luptă şi se ţin şi cu dinţi de viaţa pe care o au, iar tu vrei să o arunci pentru nimic? Vei trece peste, e doar o iubire adolescentină, trezeşte-te la realitate! continuă să mă zguduie.

 - Nu e doar o iubire de adolescentă! reuşesc să strig. Era jumătatea mea, bucăţică din mine, cel care împărţea totul cu mine, până şi sângele! Şi nimeni şi nimic nu îl va înlocui... Nu vreau pe altcineva, îl vreau pe el. Şi dacă trebuie... trebuie...să renunţ la viaţa mea pentru asta, o voi face, răspund sigură pe mine.

 - Şi crezi că el asta ar vrea? Să te duci la el? Tot ce vrea e să treci peste, să îţi continui viaţa, spune blând.

 - Nu pot să trăiesc fără el, încă o lacrimă mi se scurge pe obraz.

Se ridică brusc în picioare şi mă apucă de mână. Mă trage spre ieşire. Unde mă duce?

Ajung la un spital. Continuă să mă tragă de colo colo. Se pare că ştie bine locul...

Uşa unui salon e deschisă. Se opreşte în faţa ei. Majoritatea dorm, cu excepţia uneia care se tot răsuceşte în pat, încercând să îşi găsească locul.

 - Femeia din patul cel mai apropiat... şopteşte. Are cancer la sân. A făcut chimio-terapie, urmează să fie operată pentru a i se îndepărta sânul. Următoarea avea mania solarului. Acum e în fază terminală. Cancer de piele. A treia nu are mai mult de 15 ani. Tumoare pe creier. Cauze necunoscute. Ultima de pe acelaşi rând e în refacere. Se pare că va trăi, dar nu va mai fi niciodată femeie. Cancer de col uterin. Vrei să continui şi cu cealaltă parte?

Dau din cap în semn că nu. Mă trage din nou spre ieşire. Îmi face semn să mă aşez pe o băncuţă. Îl ascult cuminte, dar plângând încet, fără nici un zgomot.

 - Toate femeile acelea au moartea în faţă. Dar nu se dau bătute, ci luptă cu toată puterea pentru a trece peste. Chiar dacă nu e nici o şansă, încearcă să îşi prelungească clipele de viaţă, vorbeşte fără a se uita la mine. Când atât de multă lume luptă pentru a rămâne în viaţă, tu, care eşti sănătoasă, nu ai nici o boală ce duce direct spre moarte, vrei să renunţi la darul acesta. Şi pentru ce? Pentru că nu poţi suporta să pierzi pe cineva, a făcut o pauză, după care a continuat, privindu-mă direct în ochi. În viaţă, pierzi. O mulţime de lucruri şi o mulţime de persoane. Trebuie să accepţi asta şi să mergi mai departe. Dacă ţi se întâmplă asta, înseamnă că are un scop, acela de a te face mai puternică. Poate că acum eşti la pământ şi pare împosibil să te mai ridici, dar poţi face asta. Câteodată, e nevoie doar de un impuls pentru a te ridica înapoi. Dacă îl iubeşti cu adevărat, atunci ar trebui să faci tot ce poţi pentru a-ţi pătra viaţa şi a o trăi cu adevărat. Devedeşte că totul are un scop.

Şi continui să privesc în ochii lui atât de blânzi.

 - Dar e atât de greu, reuşesc să şoptesc.

 - Nu am spus că e uşor, dar îţi garantez că merită, zâmbeşte uşor.

Îmi las capul în jos. Sunt atât de pierdută...

 - Mă simt rătăcită într-un labirint...

 - Dar vei găsi ieşirea. Poţi să o găseşte. Trebuie să o găseşti, adăugă apoi.

 - Şi dacă nu pot? întreb cu voce tremurătoare.

 - Atunci voi fi aici să îţi dau un bobârnac şi să îţi amintesc că eşti om, cu tot ce înseamnă asta.

Îmi dă un bobârnac în frunte. Durerea e slabă, păleşte imediat, dar e reală, şi e acolo. Eu sunt vie. Chiar dacă Cosmin e mort...