Bucată De Suflet

Covorul tău

Covorul tău e sufletul meu.
Pe covorul tău m-am aşezat cu sufletul încarcat. Cu bune. Cu rele. Cu noduri în gât. Cu zâmbete false, poate. Aşezată pe el te-am privit. Te-am ascultat. M-am alintat.
Mi-a plâns sufletul şi mi-a râs inima.
L-am atins cu picioarele. Încălțată sau desculţă.
Covorul tău mi-a ştiut gândurile pe care nu ți le-am spus.
M-a ascultat în linişte atunci când pierdută, priveam tavanul.
Covorul tău a ştiut primul că o să plec.
Ai râs când ţi-am spus că e important pentru mine. Ştiu, sună stupid de amuzant. Dacă o să mai fiu prezentă şi el nu o să mai fie, o să mă doară lipsa lui.
Nu mă înțelegi, dar şi el face parte din sufletul meu acum.
El a fost părtaş la dragoste. La zâmbete şi lacrimi. La ţipete. La linişte. La îmbrăţişări. La tot ce însemn eu ca om.
Şi astăzi, eu nu mai sunt acolo, iar sufletul meu s-a transformat în covorul tău. Care uneori mai şi suferă nu?  E călcat. E lovit. E uitat, apoi reamintit. E îndrăgit şi apreciat. E tot şi e nimic.
Ai grijă de covorul tău!... sau de sufletul meu care e mic şi locuieşte acolo...