Bucată De Suflet

Albastru și negru

Știi senzația aia când ai o pietricică în pantof? Încerci să o ignori un timp. Dar nu merge așa. O scoți, dar rămâi cu sentimentul că încă e acolo. E ciudat, nu? Și stupid totodată.
E o comparație groaznică, știu. Dar așa sunt gândurile mele. Și sufletul meu e așa. Mult albastru și puțin negru. Negrul e pietricica din mintea mea și sufletul meu. Și oricât am încercat să privesc albastrul meu care era destul de frumos în felul lui, era puțin pătat de negru. Albastrul e interesant și amuzant și frumos și copilăros, uneori, și alte ori, de neuitat. Cu toate că e culoarea mea preferată, nu mi se părea întotdeauna alegerea cea mai bună. Și negrul...oh, negrul acela intens, de care am vrut să scap până mi-am dat seama că nu pot și am renunțat. Că până la urmă, ce ar fi o mare de albastru fără puțină umbră? Plictisitor, îți zic eu. Ar fi ca un om care se crede perfect. Dar cum nu există, are defecte. Așa și albastrul meu are negrul lui. Și poate că într-o zi o să fie un albastru curat, dar rece. Așa cum pantoful a avut pietricica care a dispărut și a lăsat în loc un gol amar.
Dar albastrul meu nu o să fie niciodată curat, pentru că a fost pătat puțin câte puțin în toate viețile mele de până acum, pentru că da, o să ți se pară prostesc sau nu, dar eu cred în mai multe vieți. Și poate că am greșit cândva, undeva și ceva mi-a pătat minunatul meu albastru. Poate că am rănit ceva frumos. Sau poate că albastrul meu, nu a fost al meu. Poate m-am îndrăgostit cândva de el și mi-a revenit mie. Cu toate problemele și bucuriile lui. Dar e albastrul meu care a fost pătat frumos, cu bun gust aș putea spune. :)
Și negrul e tot al meu, chiar dacă de multe ori l-am renegat. Că până la urmă cum ar fi o umbră fără culoare, nu?