Menajeră

1

Tot timpul am crezut ca sunt o povara. Încă de când eram mică auzeam in jurul meu: "Helen, nu ai voie!', 'Helen, ești oribila!', 'Mai bine nu te nășteai', 'Nu te mai suport!'. Eram atât de obișnuita cu asemenea remarci încât nu ma mai interesau. Ajunsesem intr-un punct in care jignirile altor persoane nu ma mai afectau.

Când am împlinit optsprezece ani, am fost data afara din acel orfelinat murdar. Am crezut ca am întâlnit iadul, dar ma înșelasem. Cu toate ca acel orfelinat dezgustător era infernal, in cei trei ani de când ma plimbam pe străzi mi-am dat seama ca un acoperiș deasupra capului pe timp de noapte era mult mai important.

De-a lungul acelor trei ani lungi, am tot căutat un loc de munca, dar nimeni nu plătea o orfana care a trăit intr-o 'ghena' care nu stia sa citească sau sa vorbească corect. Fără un loc de munca nu aveam niciun ban, iar banii erau cei mai importanți. Deși erau niște hârtii simple exact ca ale unei cărți, cu aceștia puteai sa te întreții măcar pentru câteva zile.

Când eram un copil, dădeam vina pe toate persoanele din jurul meu. La început pe mama și tatăl meu, care nici nu s-au sinchisit sa ma crească, m-au aruncat in orfelinatul acela infect  încă din ziua in care m-am născut. Mai tarziu, mi-am îndreptat ura către angajații orfelinatului care nu prea dădeau importanta copiilor care își trăiau viața acolo. Cu timpul însă, mi-am dat seama ca toate acele evenimente nefericite m-au crescut, ele mi-au modelat personalitatea.

In acea zi ploioasa de noiembrie, ma plimbam deznădăjduită printr-un parc. Eram foarte slăbită, nu mai aveam bani de o săptămâna. Fără acei bani eram înfometată. Tânjeam după un colt de pâine. Calcasem cu pantofii mei rupți pe ceva. In primul moment, am crezut ca e ceva de mancare lăsată pe asfaltul umed, însă atunci când am văzut ca e doar o bucata de hârtie, toate speranțele mele s-au năruit.

Era un afiș intr-o stare deplorabila. Scria ceva pe el, dar eu nu aveam nicio idee ce. Îmi era rusine sa întreb pe cineva despre conținutul acelei foi umede. Ma detestam pentru ca in acei douăzeci și unu de ani pe care ii aveam, eu nu eram in stare sa citesc nici cele mai ușoare cuvinte. Totusi, mi-am pus speranta ca acel afiș sa îmi fie de ajutor. Mi-am făcut curaj și am mers la prima banca ocupată. O femeie își ținea in brațe copilul mai mic de un an care dormea linistit. Femeia își privea copilul atât de frumos, încât acea privire ar fi umplut sufletele de dragoste pura tuturor oamenilor din oras. M-am apropiat de ea și am șoptit cu scopul de a nu trezi bebelușul.

-Stii cumva ce scrie pe aceasta foaie? am spus repede, in timp ce puteam simți cum îmi pulsează sângele in obraji.

-E un afiș de angajare. Acei oameni caută o menajera.

-Stii unde stau acei oameni? întreb sfioasa.

Ma uitam la acea femeie. Credeam ca ma va alunga. Își scoate o foaie mică pe care scrie ceva cu pixul, apoi îmi întinde o bancnotă. Eram de-a dreptul uimita. Dacă as fi stiut cum sa ii multumesc, i-as fi mulțumit de o mie de ori.

-Poftim, spune in timp ce îmi întinde și hârtiuța. Caută un taximetrist și da-i foaia asta. Când ajungi acolo sa ii dai banii ăștia, ar trebui sa îți ajungă.

-Multumesc! am încuviințat, apoi m-am îndreptat către strada.

Am luat primul taxi care mi-a apărut in cale. Un bărbat cu o mustață neagră și deasa ma aștepta la volan. I-am dat hârtiuța, iar el a pornit masina. In cincisprezece minute de mers in liniște, acesta oprește in fata unei case. Ii dau banii asa cum mi-a explicat acea femeie și ies repede din taxi. Ma aflam in fata unei case uriașe. Prin gard puteam observa grădina bine îngrijită, cu iarba tăiată uniform. In interiorul grădinii, de-a lungul gardului erau diferite flori ce păreau veștejite, probabil din cauza sezonului rece. Am sunat la poarta, iar in scurt timp, un bărbat bătrân, mai scund decât mine care încerca sa își ascundă chelia prin o peruca.