Menajeră

8

-Deci, unde ai fost până acum? întreabă Chloe după ce își aruncă ghiozdanul lângă ușă.

-Am fost să văd niște băieți cum joacă baschet. După am fost la un suc cu ei.

-Mă bucur că îți faci prieteni care nu fac parte din casa noastră. Așa poți lua o gură de aer de la nebunia de acasă.

Mă ținea de vorbă ca să nu o întreb de ce e în apartamentul meu jerpelit și nu la ea acasă, în camera ei luxoasă și în patul ei confortabil. Eram atât de curioasă, dar îmi era mult prea rușine să întreb. Am lăsat-o baltă în cele din urmă.

-Ai mâncat ceva? am întrebat-o eu într-un final.

-Nu am mai mâncat de câteva ore! Spune-mi că ai ceva de mâncare pe aici! Te rog. îmi spune având o față tristă.

-Mă duc până la magazin, am zis.

Nu prea voiam să merg la supermaket și nici să pregătesc ceva de mâncare. În acel moment, prezența surorii șefului meu mă extenua. Abia așteptam să fac un duș și să mă întind. Bănuiam însă, că fata aceasta se certase din nou cu fratele ei și prefera să își petreacă noaptea la mine. Nici nu apucasem să îmi trag sufletul că se aud niște bătăi repetate și foarte zgomotoase în ușa de la intrare. Mă uit la Chloe și îi dau de înțeles că voi deschide acea ușă. Nu eram prea surprinsă să îi văd fratele mai mare. Ce m-a surprins era aspectul său, la fel ca cel al surorii sale cu câtva timp în urmă. Avea fața șifonată, ochii încercănați, iar părul prins într-o coadă scurtă. Îmbrăcat într-un trening gri ce părea cu o mărime mai scurtă pentru că mânecile îi dezgoleau încheieturile subțiri, destul de nefirești unui bărbat ca el. Se uită la mine scurt și rece, privire ce mă neliniștea, chiar și pentru o secundă. Schiță un zâmbet răutăcios când își zări sora. Era mândru de sine că a pus cap la cap toate piesele puzzle-ului.

   -Inteligentă mișcare, dragă surioară, dar tot nu m-ai putut învinge. Desigur că mai ai timp! zise batjocoritor.

   -Nu mă ascundeam de tine, ratatule! Dacă aș vrea să scap de tine, crede-mă, nu mă găsești nici în ruptul capului!

   Nu puteam înțelege relația dintre cei doi. De cele mai multe ori țipau unul la celălalt, însă uneori preferau pur și simplu să își arunce replici acide.

   -Vii acasă sau mai vrei să ne jucăm de-a detectivul și criminalul? continuă el.

   -Nu știu dacă vreau. Ești cel mai mare nesimțit.

   -Haide, nu poți sta aici, spuse aruncând o privire dezgustată în jurul său.

-Cât de urât, Stefan! comentă ea.

-Fără supărare, dar subsolul meu arată mai bine decât locul ăsta. Haide, Chloe. Ai casa ta, nu trebuie să vii aici să faci probleme altuia.

Era cât se poate de serios. Privirea de gheață era ațintită către sora sa, care ceda în fața lui. Eram uimită să văd că adolescenta se temea într-o măsură de Stefan. În cele din urmă, aceasta cedă și se ridică de pe scaun. Șeful meu o zâmbi victorios și mândru în același timp. Apoi îmi aruncă și mie o privire urmată de niște cuvinte pline de indiferență:

-Mâine te aștept mai repede. Ai ceva treabă de făcut și din păcate ești doar tu. Carla e la spital și nu poate veni.

Carla era cealaltă menajeră. Nici nu așteptă un răspuns că ieșise deja. Credeam că rămăsesem singură, dar îl văd pe Tommy intrând în apartamentul meu.

    -Lucrezi pentru el? întrebă îngrijorat.

    -Da, de puțin timp. De ce?

    -Succes! zâmbi el. Știai că și el a trăit aici? Acum vreo doi ani. Am jucat o dată baschet cu el. E varză.

   -De ce 'succes'? A trăit aici? întrebam plină de curiozitate.

   -E tare dificil tipul. Super rău uneori. Mă rog, ne mai vedem! spuse și plecă.

   Înțelegeam ce voia să zică. Stefan nu era cea mai amabilă și nici cea mai plăcută persoană. Îi dădeam dreptate lui Tommy. Chiar era un om dificil și greu de înțeles. Cu toate acestea, nu mi-l puteam imagina locuind în același loc în care trăiam eu. Oare era atașat de locul acesta. Poate din cauza aceasta tot timpul când venea făcea remarci acide?

   Deși mi-am propus să ajung la ora cinci, tot am reușit să întârzii douăzeci de minute. Aveam noroc că dormea toată lumea. Toată lumea mai puțin bucătăreasa care nu ma suporta.

   -Mai gălăgioasă de atât nu poți fi? șopti. Trebuia să ajungi acum douăzeci de minute, dar ai preferat să îți faci intrarea. Ce ți-a luat atât? Machiajul? vorbi batjocoritor. Toanto.

   -Îmi pare rău! Mă revanșez cu munca, am spus îndreptându-ma spre debaraua unde se țineau toate ustensilele de curățenie.

   Dormisem puțin în noaptea precedentă, deși fusesem obosită. Nu eram prea utilă. Lucram anevoios, iar absența Clarei nu îmi ușura deloc munca. Deși nu vorbeam cu ea, nu era ușor să lucrez singura. Am terminat în jurul orei unsprezece, inclusiv etajul. Chloe era necruțătoare. Nu mi-a permis o zi de pauză gratis. Am ieșit din conac la ora unu după-amiaza. Am fost surprinsă să văd ce ninsoare era afară.

    -Unde pleci? se auzi John, majordomul. Nu te pot lăsa sa pleci acasă. E cod roșu de furtună de zăpada. Trebuie să rămâi aici până se oprește ninsoarea.

    Eram nemulțumită. Nu așa voiam să îmi petrec prima zi a lunii decembrie. Muncisem ca o sclavă toată dimineață. Tot ce îmi doream era să plec de acolo. I-am aruncat o privire mâhnită lui John și am intrat înapoi în casă. Mi-am luat un scaun și l-am plasat în fața unei ferestre. M-am așezat pe el și am privit ninsoarea. Părea norii își scuturau petalele albe deasupra pământului, umplând străzile de zăpadă rece. Nu prea erau oameni pe stradă, doar câțiva curajoși care alergau să se adăpostească. Imaginea orașului ce se înzăpezea rapid îmi aminti de zilele de iarnă pe care mi le petreceam la orfelinat. Caloriferele funcționau ineficient, camerele mucegăite erau ca de gheață. Pielea mea era rece, iar corpul îmi tremura necontenit. Plapuma ruptă nu îmi era de folos. Era atât de înghețată încât simțeam că îmi era mai frig acoperită. Plângeam când vedeam că prin fereastra spartă intrau fulgi jucăuși. Colegele mele de cameră erau la fel ca mine, iar amintirea chipurilor lor mă făcea să tresar.

   -Ești în regulă? mă întrebă domnul Stefan. Cuvintele lui m-au readus la realitate. Nu îmi făceau bine acele amintiri.

    -Da, am răspuns scurt.

    -Prost moment pentru o furtună de zăpadă, nu-i așa? Abia a început iarna în calendar. Ca de obicei, iarna mă încearcă.

   -Nu e un anotimp prea plăcut. Niciodată nu am agreat frigul, am zis. Cuvintele mele îl uimiră.

   -Nici eu. Vara este mult mai frumoasă. Sunt uimit, spuse după o pauză. Te învață cuvinte noi?

   -Da. Mă laudă. Zice că învăț repede. Mai am, totuși până voi citi ca un om normal.

   -Interesant, rosti schițând un zâmbet.