Menajeră

9

   Deși era mijlocul zilei, norii negri întunecau cerul ca o pătură pusă peste colivia unei păsări. Ningea încontinuu, iar șeful meu, cel pe care mai mereu îl prindeam într-o dispoziție proastă, era lângă mine și nu se mai oprea din vorbit. Voiam să merg la apartament pentru a-mi petrece restul zilei în liniște.

  Cu toate că, la început eram doar eu și Stefan, pe parcurs, se adunau tot mai mulți oameni. Vorbitul cu angajatorul său era o raritate pentru fiecare angajat al acelei case. Oricine ar fi vrut să îl impresioneze cu ceva, în scopul de a-și mări cu puțin salariul. Dacă îi priveai o vreme, situația putea fi chiar nostimă. Era hilar să îl vezi pe Gale, grădinarul, care avea doar două mișcări: să se joace cu mustața sa și să îl bată pe umăr pe Stefan. Chiar și bucătăreasa ne tot aducea aminte că are cinci copii acasă, iar salariul ei mic nu este îndeajuns pentru a cumpăra măcar toate materialele necesare pentru un nou an școlar.

-Hai, hai! Am înțeles, salariu mai mare. Doar asta aveți în cap. Mă duc sus.

Odată cu plecarea lui Stefan, se sparse și gașca. Dispăreau, pe rând, lucru ce nu mă deranja deloc. Privirea bucătăresei îmi ardea fiecare bucățică din corp. Nu voiam să o înfrunt, eram obosita deja. În schimb știam că îmi va spune ceva mai devreme sau mai târziu. Stătea în spatele meu și nu se îndepărta de mine, mișcare pe care în mod normal ar fi făcut-o. Într-un final, spuse ceva doar pentru ea și plecă de lângă mine. Încă ningea, dar vântul făcea ca vremea de afară să fie înfricoșătoare. Mi-ar fi plăcut să merg până la poartă și să văd dacă mai sunt semne de viață pe stradă.

Timpul trecea greu. Nu aveam nicio activitate, nici eu, nici restul personalului. Chloe era de negăsit. În jurul meu roiau persoane care se plictiseau. Toată lumea aștepta ca John să zică două cuvinte: "Puteți pleca." Continuam să mă uit pe fereastră. Aceeași priveliște, nimic nou. Nu mai aveam răbdare, așa că m-am ridicat din pat și am început să mă plimb haotic prin casă. Căutam cu disperare o activitate și, spre deosebire de alte zile, nu era nicio treaba rămasă neterminată. Deși eu nu mai puteam sta locului, colegii mei erau mai calmi ca niciodată. Ceea ce mi-a atras atenția era o carte de bucate pe masă. Fiind singura mea cale de scăpare, am luat-o și m-am așezat din nou pe scaun. Pagina întâi: "Rețetă pentru brioșe" Eram mai atentă ca niciodată. Citeam de parcă era ultima carte de pe pământ. Ajunsesem la pagina cu numărul 34 când în sfârșit mi s-a spus că pot pleca. Am ieșit din casă fără să mă uit înapoi, dar rețeta de brioșe îmi rămase în memorie.

Pământul era acoperit de o zăpadă copleșitoare. Eram îmbrăcată prea sumar pentru vremea aceea. Nu mă așteptam în acea dimineață că peste câteva ore temperatura să fie sub 0. Am ajuns la apartament fără să îmi mai simt degetele sau fața. Urcam scările și am auzit muzică din apartamentul vecin. Nu m-am putut abține și am bătut la ușă. Trăiam de ceva timp acolo, dar nu știam că în spatele ușii vecine stătea un pensionar ursuz. Era mai scund decât mine. Dacă privirile ar putea omorî, privirea vecinului meu m-ar fi ucis cum și-a pus ochii pe mine.

-Îmi pare rău că deranjez, am spus politicos, dar am auzit muzica și pot admite că e magică.

S-a uitat lung la mine, analizându-mă din cap până în picioare. Totuși, chiar și eu mi-am putut da seama ca l-am impresionat un pic.

-Intră. Sper că nu ești vreo psihopată și vrei să mă omori.

Apartamentul lui era mai mare decât al meu, probabil cu o cameră. Mi-a făcut semn să mă așez pe canapeaua din sufragerie. Lângă ea se afla sistemul care scotea muzica. Era vechi, circular, iar peste el era așezat un disc negru.

-Mulțumesc că m-ați primit.

-Uită-te la tine. Dacă mai stăteai puțin mureai de frig. Nu ai văzut ce vreme e afară? îmi adresă întrebarea direct, fără pic de emoție în glas.

-Nu era așa de dimineață.

-Nu te-am mai văzut niciodată. Cine ești? mă ignoră.

-M-am mutat de curând în apartamentul vecin. Sinceră să fiu, nici eu nu v-am mai văzut vreodată.

-Asta explică gălăgia ce se tot aude mai nou. Credeam că s-a întors canalia aia de Stefan prima dată. zise revoltat. Acum spune-mi, chiar ești aici pentru muzică?

-Da, e foarte frumos obiectul acesta, am spus arătând spre sistemul de lângă mine.

-Nu ai mai văzut așa ceva? E un sistem vinyl. Îl am de când eram tânăr, dar am avut grijă de el ca de propriul copil. Am o colecție impresionantă de vinyl-uri de care sunt foarte mândru.

-Nu aveam așa ceva acolo unde am crescut eu. Era un casetofon stricat și cam atât. Mai ascultam uneori, de sărbători puțină muzică.

Se uita la mine ciudat. Nu cred că îi venea să creadă că o tânără ca mine nu avea idee ce se petrece în jurul ei.

-În orice caz, doar pentru asta am venit. Acum că mă gândesc, a fost un gest foarte necugetat ce am făcut. Mă duc acasă.

Mă ridic și mă îndrept spre ușă, dar mă opresc pe loc când văd pe perete o pictură. Sunt șocată de jocul de culori reci. Tabloul înfățișa două persoane pe malul mării. Marea albastră închis îmi dădea semne de tulburare, de parcă ea anunța ca nimic nu mai merge între cei doi îndrăgostiți. Cerul întunecat cădea greu peste ei, iar lipsa vegetației în jur predestina moartea. Eram șocată de ce vedeam.

-Ce e asta? am întrebat.

-Tablou. L-am cumpărat recent, am plătit o avere pe el. Îți place? mă întrebă calm.

-Foarte mult.

-Cred ca pictura a fost cea mai mare dragoste a mea. Probabil tot ea mi-a provocat cea mai mare durere. Nu am fost niciodată talentat la desen, spuse după ce întâlni privirea mea neștiutoare. Desenezi?

-Desenam când eram mică. Acesta era singuru lucru cu care impresionam, am spus, spre uimirea lui.

-Vino la mine într-o zi. Îți povestesc eu câte ceva despre artă. Sau cine știe, poate nu vrei să stai în preajma unui bătrân ramolit?