Pasiuni periculoase

Capitolul 1

      
      
        Ies din aeroport și caut derutata un taxi. Dacă cineva mi-ar fi zis ca o sa locuiesc într-un alt stat acum 3 ani, probabil as fi zis ca e nebun. Dar iată-ma în Atlanta, Georgia, la mii de km departare de locul pe care pana mai ieri îl numeam acasă, dar pe care astazi nu mai știu cum sa îl numesc. Raportat la trecut va ramane mereu locul cel mai drag inimii mele, dar in prezent pana si sa respir in acel loc mi se pare extrem de dureros, dar sa traiesc in fiecare zi privind aceleasi locuri si lucruri pe care candva le adoram, dar care astazi ma incarca de amintiri pline de suferinta. Locul în care am fost fericita, dar care s-a transformat într-o clipa într-un iad din care as fi dat orice sa scap. Asa ca ar trebui sa ma simt usurata ca am plecat de acolo.  Și totuși, iată-ma aici în Atlanta, singura, dar nu libera. EL nu o sa ma lase niciodată sa fiu cine vreau sa fiu. Bunătatea lui e doar o masca pe care o afișează în fata lumii, dar eu știu cine este cu adevărat și ce poate face. Iar acesta este motivul care ma impiedica sa respir din nou. Inca simt acea durere, inca sufar, dar in plus de asta simt o teama constanta. O forta malefica imi sufla in ceafa si nu este un demon, ci un om. Dar si oamenii pot fi niste monstri. 

    Alec zice ca ar trebui sa lupt, ca pot scăpa din întunericul care m-a cuprins încă de acum 3 ani, ca împreună putem ieși din jocul în care ne-a prins El, dar persoanele care scăpa vii din asa ceva pot fi numărate pe degete.  Oare eu mai vreau sa lupt? Caut in fiecare moment adanc in mine vointa sa o fac. Imi spun ca sunt puternica, ca trebuie sa merg inainte orice ar fi. Pentru cateva momente imi cred propriile minciuni. Cred ca totul va fi bine. Apoi nu mai sunt atat de sigura. Dar ce mai am de pierdut in acest moment? 

      Acum sunt Katy Stuart. Nu mai sunt persoana care eram ieri. Dar aare o sa mai fiu vreodată? Sau vechea eu a fost lăsată în urma, îngropată alături de  persoanele pe care le-am iubit mai mult decât orice și care nu m-ar fi trădat niciodată. Ei au distrus și ultima speranța din mine, și totuși astazi, când privesc acest loc însorit, ma gândesc ca poate undeva mai exista o speranța și pentru mine. Ma gandesc ca pot sa scap de acest joc mortal in care sunt prinsa si ma pot refugia linistita intr-un loc in care sa ma aduc bucata cu bucata, sa reconstruiesc o noua eu, poate nu vechea eu, dar o persoana de care sa ma simt mandra. 

       Toate astea fiind spuse, reusesc sa zăresc și un taxi gol, spre care alerg ca nu cumva cineva sa ajungă înaintea mea la el și sa fiu nevoita sa caut din nou. Am pierdut deja cateva taxiuri in detrimentul unor oameni care au fost mai agili decat mine si m-au batut la cateva fractiuni de secunda, aruncandu-se ei primii pe bancheta din spate. 

        Șoferul de taxi, ma privește destul de entuziasmat, cu un zâmbet larg pe fata și ma analizează de sus pana jos. Ce dobitoc. Simt cum ma cuprinde un val de greata si incerc sa il alung. Imi amintesc ca oamenii normali nu ma pot rani. Cel putin nu aici, pe strada. Când ajung în dreptul lui sare spre mine  sa îmi ia bagajul. 

-Bună ziua, domnișoară! rosteste cu o voce groasa, probabil de la tigarile pe care le fumeaza, avand pana si mustata incaruntita usor ingalbenita pe la varfuri de la ele. 

        Încerc sa  zâmbesc la rândul meu, dar probabil ca scot mai mult o grimasă și ii răspund la rândul meu la salut.

- Bună ziua! As vrea sa merg spre cel mai apropiat hotel, spun incercand sa imi pastrez vocea stabila. 

- Desigur, oriunde vrei tu frumoaso!

       Din nou, imi reprim un val de greata si pentru o secunda imi doresc sa ii cer bagajul si sa astept un alt taxi, dar asta cu siguranta ar dura prea mult timp, iar eu sunt destul de obosita din cauza drumului cu avionul si al noptii nedormite de o seara inainte, in care m-am framantat de pe o parte pe alta a patului gandindu-ma la ce ma asteapta in noua mea viata. Asa ca urc in masina. Ma abțin de la a mai spune ceva și privesc pe geam tot drumul spre hotel. Orașul este minunat. Ma las captivata de peisajele impresionante și aproape ca nu mai aud palavrageala enervanta a taximetristului, care imi povesteste ceva tot drumul, dar eu nu il ascult. 

         Când ajungem în sfârșit la hotel, aproape ca ma arunc din mașină de fericire. Îmi da bagajul, iar eu ii plătesc, dar domnul nu se poate abține de la încă o replica.

- Sper sa ne mai vedem, ingerasule!

        Sa o crezi tu pe asta, domnule enervant si scarbos. Bomban un la 'revedere' și ma îndrept spre hotel dându-mi ochii peste cap, simtindu-mi pielea de gaini pe maini. 

        După ce ma cazez, odată ajunsa în camera ma trântesc in pat. Maine trebuie sa îmi găsesc o chirie ieftina, nu vreau sa cheltui banii pe un hotel scump în loc sa economisesc pentru scăparea mea. Și mai trebuie sa îmi găsesc și un loc de munca. Cu cât mai mulți bani cu atât mai bine.

        Atunci îmi suna telefonul. Inima mea începe sa bata mai tare și picături de sudoare apar pe fruntea mea. Fii tare! Nu te lasa intimidata! Îmi șoptesc cu toate ca știu ca nu ma ajuta cu nimic. Psihologul la care am fost zice ca merge. Dar tot el a spus ca durerea se va domoli in timp. Pe naiba! Niste minciuni gogonate. O gramada de bani aruncati pe fereastra si toate orele de terapie nu m-au ajutat cu nimic. Nimeni nu-mi poate da ajutorul de care aveam nevoie. Intr-un final trag aer în piept și răspund.

- Bună, puișor! 

    Se aude pe fundal vocea pe care am urat-o din prima clipa în care am auzit-o, dar in care am ales sa cred. Din prostie, naivitate, nu ma întrebați de ce. Nici măcar eu nu știu răspunsul acestei întrebări. Poate pentru ca am fost învățată sa caut partea buna în oameni. Si nu e vina acelor oameni buni care m-au invatat sa cred in asta. Probabil ca nici ei nu intalnisera partea intunecata a oamenilor sau cel putin nu partea atat de intunecata. 

- Bună... Am ajuns la hotel, ii răspund cu o voce slaba.

- Bine! Iesi, vizitează orașul, dar ai grija ce faci. O sa îți dau un mail când voi avea nevoie de tine.

    Când vorbește emana aceeași duritate și aceeași seriozitate pe care le are mereu, chiar daca încearcă sa para blând. Pe mine nu ma păcălești. Am aflat deja de ce ești în stare.

- Bine...  Spun încercând sa par cât mai supusa.

- Te contactez eu. Pa, puișor! Și închide rapid fără sa îmi lase ocazia de a mai zice ceva.

     Nici nu am observat ca ma plimbam prin camera. Discuția telefonica pe care am purtat-o cu El mi-a indus o stare de agitație, teama, furie, un amalgam de sentimente cărora cu greu reușesc sa le fac fata. Macar acum nu va mai fi in aceeasi casa cu mine. O sa ma pot simti mai linistita in timpul in care nu vorbesc cu el, stiind ca nu este prin preajma si ca este un lung drum intre noi.
     
       Ma așez înapoi pe pat și închid ochii încercând sa ma calmez. Totul va fi bine, îmi spun. Poți sa o faci. Poți sa lupți.

       Închid ochii și ma gândesc la momentele în care am fost fericita, cu adevărat fericita. Când credeam ca viata mea va fi perfecta. Înainte sa pierd totul. Înainte ca viata mea sa devina cum este în prezent. Deși au trecut mai bine de 3 ani jumate , totul doare la fel de mult. Și fericirea... Fericirea de atunci pare ca a fost doar un vis. Las momentele alea sa ma copleseasca, incerc sa readuc sentimentele alea in prezent ca sa obturez modul in care ma simt in acest moment. 

        Încă mai sper ca totul sa fie un coșmar din care ma voi trezi, dar este doar realitatea pe care o trăiesc. 

Acesta a fost primul capitol. Sper sa va placa. ❤️❤️ Știu ca este cam scurt dar pe parcurs capitolele vor deveni mai lungi.