Yoonkook: Lasă-mă să te iubesc!

Capitolul 16.

Jeon povestește:
Doar imaginându-mi că aș putea să îl pictez gol vreodată mi-a făcut inima să zburde pe câmpii. Mi-am strâns lucrurile și am lăsat pictura să se usuce. Aș vrea să o păstrez eu. Nu pot preda așa ceva. E prea târziu să îl întreb pe Jimin dacă mai vrea să fie modelul meu? Am privit chipul din tablou. Încă port urmele sărutului pe buze, atât de dulci și vii. Nu am nevoie de tablou atunci când am originalul atât de aproape de mine.
M-am așezat în pat, adormind instant după ziua obositoare pe care am avut-o.   Alarma telefonului a fost cea care m-a trezit. M-am târât cu greu jos din pat, asta însemnând după vreo câteva minute de moțăit și m-am pregătit. Am pus planșa într-un alt rucsac pe care l-am luat pe un umăr procedând la fel cu celălalt.
Un ciocănit la ușă m-a făcut să tresar, iar hyung mi-a zâmbit atunci când am deschis.
  - Ești gata, Kook-ah?
Am aprobat și l-am urmat. Mă bucur că lucrurile au devenit cât de cât normale sau cel puțin asta vreau să cred. Mâinile noastre s-au atins în timp ce coboram scările și i-am cuprins-o într-a mea, degetele noastre împletindu-se perfect. Nu m-a privit, dar i-am putut zâmbetul vesel, zâmbet pe care aș vrea să îl aibe mereu. Atunci când a trebuit să ne urcăm în mașină mi-a eliberat mâna. A pornit, căldura din înăuntru dezmorțindu-mi trupul.
  - Avem o ședință foto astăzi, m-a anunțat captându-mi atenția care era îndreptată spre cât de bine îi stăteau șuvițele bretonului.
  - Ședință foto?
  - Da, e o ședință foto separată pe grupuri, m-a lămurit parcând mașina cât mai aproape de poarta liceului.
M-am întins spre el și i-am oferit un sărut pe obraz care l-a luat complet prin surprindere. 
- Mulțumesc, hyung. Ne vedem mai târziu, am spus coborând.
- Da, Jungkook.
Am rămas pe loc privindu-l cum pleacă spre studio, cel mai probabil. După ce nu l-am mai văzut am intrat înăuntru.  Orele de azi: două ore de muzică clasică, limba coreeană, matematică, dans contemporan și pictură. M-am grăbit spre sală cu gândul de a chiuli de la câteva ore pentru a sta cu hyung.
  Am trecut cu brio de primele trei ore, urmând ora de pictură unde profesoara ne-a spus să ne prezentăm portretele și să spunem de ce am ales acea persoană și ce înseamnă pentru noi. Mi-am așteptat rândul extrem de emoționat. 
  - Jeon Jungkook.
Am pășit în fața clasei ținând în mâini planșa pe care se afla chipul persoanei pe care o iubesc cel mai mult.
- Wow, Jungkook, a exclamat profesoara. E frumos! Dar de ce Min Yoongi?
Nu e nimic nou că un profesor știe numele unuia dintre hyungs. Am zâmbit mândru.
  - Pentru că este al meu hyung și înseamnă foarte mult pentru mine, am rostit lăsând privirea în jos rușinat. Este persoana care muncește cel mai mult dintre noi toți și totuși se preface că nu e deloc astfel. Pentru mine este un model.
  Aplauzele din partea profesoarei și a colegilor m-au făcut să ridic capul.
  - Bună treabă, Jungkook. Mi-ar plăcea, asta dacă ai vrea, să îți expun tabloul la o expoziție de creații pentru începători.
  - Sigur, i-am oferit răspunsul, portretul rămânând la ea.
M-am întors la locul meu, așteptând ca ora să se termine mai repede și să îl pot vedea din nou.
  Yoongi povestește:
- Dorește-mă

Pe mine cel care a pierdul calea
Dorește-mă
La fel ca în fiecare zi, eu

Simt că sunt atât de departe
Tu mereu îmi ieși în cale
Mai repet o dată

Ah woo woo

Pleacă, pleacă, pleacă de lângă mine

Pleacă, pleacă de lângă mine

Ah woo woo

Orice ar fi, salvează-mă

Salvează-mă.
Am scris despre ceea ce simt, ce simt pentru el, despre zbuciumul lăuntrinc care mă macină în fiecare minut din zi. Versurile se aud perfect pe melodia compusă de Jimin. Mi-am întins mușchii obosiți deasupra pianului și am mai luat o gură din cafeaua care deja se răcise. M-am ridicat să-mi fac alta.
Doare. Dragostea înseamnă durere mai presus de toate, dar e o durere suportabilă și extrem de plăcută. Mi-am turnat o cană aburindă de cafea și mi-am ocupat locul în fața calculatorului, aranjând cu grijă piesa. Sunetul ușii laboratorului deschizându-se m-a făcut să renunț la tot ceea ce făceam. Zâmbetul lui Jungkook m-a făcut să renunț la înjurătura pe care voiam să i-o ofer.
  Cum de tot apare atunci când am nevoie de el? Inspirația mea se găsește în acel zâmbet inocent.
  - Hyung, pictura mea va fi expusă la o expoziție de artă, una complet necunoscută, dar totuși...
Fericirea lui e așa de molipsitoare. A alergat spre mine și m-a cuprins într-o îmbrățișare, aproape căzând cu tot cu tot cu scaun. Am chicotit. Mi-ar plăcea să trăiesc aceste moment pe vecie.
  - Eu ți-am spus că ești talentat, am rostit bucurându-mă de siguranța pe care mi-o conferea trupul său. Felicitări, Kookie-ah.
  M-a eliberat, surâzând.
- Mulțumesc, hyung.
- Și când e expoziția, am întrebat curios.
Aveam de gând să îl duc acolo și desigur, să cumpăr acel tablou care îmi va decora ori camera ori studioul. Îmi va aminti în tot timpul de el.
- Peste două săptămâni.
S-a așezat pe un scaun de lângă mine, umerii noștri atingându-se. Doar știindu-l așa de aproape îmi face inima să bată un ritm neregulat.
- Te deranjează dacă rămân aici, hyung, a întrebat ochii lui căutându-i pe ai mei.
- Deloc.
A rămas liniștit lângă mine, privindu-mă, mai exact absorbindu-mă din priviri. Nu cred că mă voi obișnui vreodată cu asta. Știind că există cineva care mă poate iubi așa cum sunt eu, cu tot cu pasiunea mea pentru muzică și încercarea mea de a deveni cel mai bun din lume la ceea ce fac. Dar până când?