Yoonkook: Pictează-mă în Roz

Capitolul 2.

Yoongi povestește:
Mi-am lipit fruntea de fereastra rece privind picurii proaspeți ce se prelingeau. Nu-mi pot extrage din minte chipul său, e atât de fraged întipărit în toată ființa mea. Cum e posibil să simt toate aceste lucruri pentru o persoană pe care am văzut-o de doar două ori și căreia nu i-am vorbit?
Uite ce fac în ziua mea liberă, și singura din săptămână. Mi-am înșfăcat jacheta și umbrela, părăsindu-mi apartamentul cu destinația atelierul său. Încă nu cred că e o idee foarte bună să fac asta, nu sunt sigur dacă ar trebui să am încredere în el și totuși, uită-mă traversând străzile pusti într-o zi ploioasă, o zi pe care ar fi trebuit să mi-o petrec dormind.
O mașină a trecut în viteză pe lângă mine, udându-mă din cap până în picioare. O frumoasă înjurătură mi-a părăsit buzele, dar șoferul era deja departe. Uneori urăsc acest oraș. Mi se pare mohorât și singur, asemenea mie.
M-am oprit în fața micii clădiri hotărându-mă dacă ar trebui să intru, să ciocăn ca să-i dau de știre că sunt aici sau să fac cale întoarsă. Ultima variantă sună cel mai promițător. În schimb am ciocănit în geamul din sticlă. Niciun răspuns. Mi-am luat inima în dinți și am deschis-o fiind întâmpinat de mirosul proaspăt și inconfundabil a vopsele în ulei. O mică tâjghea era așezată pe colț, iar pretutindeni erau expuse tablouri, toate purtând aceeași semnătură "JK", numele lui.
Toate erau portrete. Oameni din oraș, oameni pe care i-a întâlnit asemeni mie oare? Am luat unul în mâini privindu-l cu atenție. Era al unei fete. Ochi ciocolati, privire ageră, vicleană, buze pline și cosițe brune care îi atârna în valuri pe spate. Atât de frumos. Picturile lui sunt frumoase, au ceva ce nu am văzut la nicio altă pictură. E ca și cum sufletul fetei respective ar fi încă prins acolo trăind acel moment în care i-a fost făcut tabloul, iar și iar.
  - Îți place, vocea lui m-a făcut să tresar și aproape să scap tabloul.
- Da, e frumos, l-am complimentat obrajii lui prizând o nuanță drăguță de roz.
Purta un halat alb, mânjit în culori și ținea o pensulă în mână. Pare atât de natural printre toate picturile și culorile. El însuși e un tablou, dar nu realizează asta. E mai frumos ca toate aceste tablouri la un loc.
- Nu mă așteptam să vi, a recunoscut, cel puțin nu așa devreme.
  Și-a frecat ceafa frustrat.
- Dacă te deranjez pot pleca, am rostit, el scuturând categoric din cap.
- Nu, a spus și m-a luat de braț conducându-mă în următoarea cameră.  Mi-ar plăcea să vezi cum lucrez.
Mirosul de vopsele s-a accentuat și lumina puternică mi-a atacat ochii sensibili. Era o încăpere puțin mai spațioasă ca prima, planșe, cutii de vopsele, pensule și multe alte ustensile întinse peste tot. Dar ceea ce mi-a atras de fapt atenția a fost tânărul care era așezat pe un scaun, așteptând.
- El este Jimin-hyung, mi-a spus, tânărul făcându-mi cu mâna.
I-am întors favorul rigid. Jungkook mi-a făcut semn să mă așez pe un scaun în dreptul său ceea ce am și făcut. Și-a înmuiat una din pensule în vopsea și și-a continuat tabloul abia început. Expresia chipului îi era absorbită complet de acea planșă albă. Cum ar fi să mă privească pe mine astfel? Mi-am scuturat capul alungând din minte acea întrebare. Zâmbetul pe care îl avea pe chip, strălucirea din acei ochi arămii și felul în care mâinile sale creau acele forme magnifice, nu am niciun dubiu, iubește ceea ce face. Poate din acest motiv tablourile sale au atât de multă viață.
Privirile ni s-au întâlnit și un fior electric mi-a traversat trupul, animându-l. A rânjit bănuitor.
  - Vrei să te pictez astfel, hyung?
Am înghițit în sec, nu în urma întrebării ci a tonului pe care l-a folosit, intim și ademenitor. Cum doi străini nu ar trebui să își vorbească. E ceva straniu cu acest băiat și totuși ceva care mă intrigă, acel ceva ce m-a ghidat până în acest loc. Jimin și-a dres glasul rupându-ne contactul vizual, fiindu-i recunoscător pentru asta.
  - Eu ar cam trebui să plec, l-a anunțat pe Jungkook și s-a ridicat de pe scaun, părăsind încăperea.
Eu rămânând singur cu el, el care emana pericol prin toți porii. A aruncat pesulele pe undeva pe podea și și-a apropiat chipul de al meu, tensiunea fiind înăbușitoare.
- Deci, hyung, ți-ar plăcea să devii unul din modelele mele?
Aș putea să las acele mâini să-mi încadreze chipul de o planșă goală? Chiar dacă nu înțeleg motivul pentru care mă vrea pe mine când îl are pe acel tânăr. Dar vreau atât de mult să accept și totuși ceva mă reține.
  - Nu, i-am răspuns, Jungkook.
Răspunsul meu nu l-a întristat nici măcar puțin, de fapt zâmbea.
- Te voi face să te răzgândești, a rostit, atitudinea lui luându-mă complet pe nepregătite.
- De ce crezi asta, am șuierat.
- Pentru că nu-mi place să renunț când vine vorba de a face artă, mi-a explicat. Iar tu... Chipul și înfățișarea ta este ceva ce vreau să am.
  Și-a lipit degetele de obrazul meu, parcurgând conturul său până pe bărbie. Distanța dintre noi devenind din ce în ce mai mică.
- Lasă-mă să aflu totul despre tine, hyung, m-a rugat.
Voia să devenim mai mult decât doi străini ceea ce eu nu pot permite. Oamenii rănesc alți oameni, aceasta e legea firii și eu nu-mi permit să fiu rănit. Nu vreau să încredere orbește în cineva și mai ales nu vreau să fiu amăgit. L-am împins cât am putut de tare și m-am îndreptat spre ieșire, el strigând în urma mea. Se pare că a fost o idee proastă să vin aici, am concluzionat.